Luca Ionel BRANISLAV: Monahala

Vântişor de primăvară
Tu din ceruri ai purces,
Haină neagră monahală,
De bună voie te-am ales.

Haină neagră a robiei
Ce bucurii cereşti îmi dai,
Tu eşti mantaua bucuriei
Ce mă duci pe mine-n rai.

Haină neagră a pocăinţei
Ce te port cu umilinţă,
Tu eşti mantaua suferinţei
Ce mă duci la biruinţă.

Haină neagră ca pământul
Ce mă-nalţi în zbor ceresc,
Tu eşti suspinul, tu eşti cântul
Dorului călugăresc.

Călăuzeşte-mă în viaţă
Smereşte-mă în propriul eu,
Lacrimi adună-mi pe faţă
Şi du-mă sus la Dumnezeu.

Maria-Lucia CORNEA : Lavra Pecerska

Este un loc atât de maiestuos
Ca un vis grandios.
Un colţ de rai pe pământ
Lavra Pecerska-nume sfânt.

Comoara cea mai aleasă,
A ortodoxiei fortăreaţă,
A Ucrainei Sfântă minune
Ca un zâmbet ce nu apune.

Pe malul drept al Niprului
Totul din mila Domnului,
Antonie, Teodosie aveau să vină
Să înalţe Lavra pe o colină.

Erau stâlpii de foc ai credinţei
Şi ctitori de inimi sfinte,
Erau avântul cel mare al dorinţei
Al monahilor sfinte cuvinte.

Dintr-un trunchi, atătea rămurele:
Nikon, Lavrentie sau Varlaam
Şi rod însutit au dat din ele
Ca Moise, Isaia, Aretas, Damian.

Aici cuvioşii din cer ne privesc
Moaştele lor Sfinte sunt mărturie
Şi prin rugă ei ne dăruiesc
Ce cerem cu foc şi tărie.

E  atâta cuvânt în fiece piatră
Şi atâta credinţă în fiece ungher,
Început-a cândva viaţa ca la vatră,
Se adunau monahii ca stelele pe cer.

Gabriel IORDAN-DOROBANTU : Pustnicul in nemurire

În noapte, potirul lunii varsă jar
şi vântul ca o răsuflare fierbinte
spulberă scântei cu miros de jertfă
peste altarul beznei.
Izgonit din rostire, numele tău a devenit lacrimă.
Cuvintele tale,
păsări rugătoare s-au întors în neliniştea copacilor.
Au coborât obosite în ţărână
de-a lungul rădăcinilor.
Clipele sfinte le-au potolit cândva foamea de adevăr.
Cuvintelor tale erau tot mai triste,
cântările tot mai plânse.
Ca osândite aripi
se zbat acum înăuntrul pământului
arzându-ne ca un jăratic călcâiele.
Genunchii tăi zdrobiţi sunt acum moaşte.
Ei s-au ridicat dincolo de durerile lutului
pentru a pătrunde durerile dinlăuntru.
Rugăciuni târzii vin acum căutând-ţi strălucirea
precum fluturii de noapte lumina de candelă –
flacara ei nu le arde trupul.
Ochiul lui Dumnezeu te priveşte din nemurire
ca odihnă pentru a ta oboseală de întrebări.

Fotinia : Slujbă de noapte

Se-apropie miez de noapte,
E-ntuneric în grădini;
Doar pe-alocuri se-aud şoapte,
Se aprind lumini.

Iată-ncepe rugăciunea,
După un scurt somn;
Toaca bate, bate-ntruna,
Nu mai pot să dorm.

Lâng-un iaz uitat de lume
Şade fastuos
O biserică străbună,
Casa lui Hristos.

Taine mari se-ascund aici
În ‘ăst colţişor,
Sfinţit de viaţa ascetă
De nevoitor.

Slujba-ncepe.
Se adună, în chip nevăzut,
Cete de sfinţi şi de îngeri
În locaşul sfânt.

Ctitorii cei mari ai ei,
Martirii Brâncoveni,
Sunt prezenţi acum
Ca şi-n alte seri.

Dar mai mult decât aceştia,
Străluceşte mai presus
O Fecioară Prea aleasă:
– Maica lui Iisus –

Şi de sus, vine din ceruri
Chiar Domnul Hristos,
Care binecuvintează
Pe-orice credincios.

Ce evlavios se roagă
Lângă ai săi sfinţi,
Răbdători îngenunchează
Tăcuţi şi cuminţi.

Negrul nopţii-aici dispare.
Candelele ard,
Maici în sobre haine negre
Portă-n inimi nufăr alb.

Iar un preot iată-apare,
Ca venit de Sus
Şi dă binecuvântare
Slujbei lui Iisus.

Veştmintele-i luminoase
Vădesc dragostea curată
Ce se-ascunde-n al său suflet
Şi credinţa-i neschimbată.

Împreună ei se roagă
Cu lacrimi fierbinţi;
Cum să nu audă Domnul
A lor rugăminţi?

Rug aprins spre Cer porneşte
Din inimi de foc,
Cu-alte inimi se-ntâlneşte
Şi toţi la un loc,

Aduc Domnului,
Umilă, caldă rugăciune,
Slavă Creatorului
Şi închinăciune!

Poezia este dedicată maicilor de la Mânăstirea Brâncoveni

Sandu TUDOR : Chip isihast

Un om de muncă, cu spatele lat,
la răspântia pământului însingurat,
ţine stângaci, ţine cu frică,
între degete aspre, prea mari,
o luminiţă de floare mică,
rumenire subţire de lampadar,
care-i luminează în gând un simţământ de dar.
Şi omul cu floarea fără de nume,
închide ochii grei, de la lume,
de la toate risipirile,
de la toate zările,
de la toate şerpuirile
şi întâmplările
Strâns în el, pe inimă sprijinit,
cu faţa stinsă şi amară,
şi-a pus către buze degetul împietrit,
într-o oprire de semn,
anume să vădească,
străvezimea unui pecetluit îndemn:
ca nimic să nu stânjenească
tăcerile dinăuntru şi din afară
Şi sub răcoarea de stemă sufletească,
acolo în pragul somnului şi al vieţii,
lângă căzutele scrumuri din năruirea de veac,
omul pe sine se ascultă,
în pacea pleoapelor închise
şi înserarea scoborâtă
a feţii.
Şi cu degetul la buze, cu floarea în mână,
aplecat cu totul pe marginea simţirii,
îşi aude răsunetul adânc al desăvârşirii.
care-l cheamă ca într-un adânc de fântână
şi-l suie lăuntric şi la fel,
sus, în cerurile împărăţiei din el,
îl suie cu răsuflarea înceată,
îl suie lin,
îl suie cu umblare
de heruvică roată.
Pe dinafară el e şui,
e stingher, străin,
pare un năuc, hai-hui,
ca o născocire de prisos dintr-o carte,
cu pletele toate zvârlite într-o parte,
dar el, în el, râvneşte depănat,
râvneşte cugetat şi cuminte,
în sine să se citească,
pe cât se poate.
Cu luare aminte
şi răspicat,
în cerul său cel mai departe,
încearcă să-şi desluşească
zodia lui mai mult decât firească
acolo unde-l aşteaptă înalt,
luceafărul inimii şi al suspinului,
înflorit pe singurătatea sfioasă,
în pâlpâire ţepoasă,
cum e încrucirea spinului,
cosită şi culeasă,
în iarba de seară,
de îngerul cel nevăzut al destinului,
sub care omul ar vrea să se călugărească.
Şi heruvica roată
bate mereu în el cu o răsturnare
largă şi înceată,
cu o covârşitoare,
dulce dezlegare
de lacrimă curată,
care-i spală toată
asprimea omenească
de pe faţa lui furată
de priveliştea duhovnicească.
Şi gândul său de închinare,
prea-blând şi prea-plin,
duce la inimă mica floare,
în înţelesul închinat al lui Amin.