Toate poeziile scrise de către Poezii despre Hristos :

1 2 3 4 5 6 7

Dorina PADURARU : Veniti la Iisus

Din jocuri, dansuri şi orgii,
Din cântece nebune – mii,
Cu cântec sfânt şi glas duios,
Chemaţi copiii la Hristos.

Şi dacă-ai lor părinţi dau sfat
Să-şi ducă viaţa în păcat,
Cu rugăciuni şi plâns pios,
Chemaţi părinţii la Hristos.

Şi dacă-ai lor bunici nu au ştiut
Păcatul să-l ferească în trecut,
Cu cânt de jale dureros,
Chemaţi bătrânii la Hristos..

Iar în Dumineci – Sfinte Liturghii –,
Nu cântece nebune mii,
Să înălţăm la Cel de sus
Veniţi cu toţii la Iisus.

Dorina PADURARU : Ghetsimani

Par ninse crengile de floare,
În Ghetsimani e Domnu-ngenuncheat,
Îşi varsă sângele-n sudoare,
Iar Primăvara – ţipă de păcat!

Cum aş putea pricepe oare
A Ta iubire ce-o strigai în rugi?
Ştiai c-atât de mult Te doare!…
Ai fi putut uşor să fugi!….

Adânc mi-i somnul şi-ntinat,
Iar privegherile-s deşarte;
Îţi scuipă faţa de-Mpărat
În zori săruturile moarte!

Şi sunt şi eu cu Iuda şi soldaţii,
Cu fariseii strig batjocură şi hulă,
Mă lepăd de minuni la ceasul judecăţii,
Şi pentru toate!… naşti o picătură.

Iar astăzi, – vin la masa Ta de nuntă…
Din firmituri ce cad, cerşesc precum un câine…
Şi văd în Ghetsimani dragostea Ta sfântă
Cum lacrimi a schimbat!… în pâine…

Dorina PADURARU : Cheama-i Doamne pe copii

Venea Iisus călare pe asină,
În cale-i ramuri verzi şi flori,
El pe copii chema să vină,
Să lumineze-a vieţii zori.

E primăvară-n crâng şi văile-s pustii.
Icoanele sunt triste şi florile stinghere!
Căci… nu mai zburdă mieii-ntre copii,
Îngerii plâng şi viaţa plânge prin unghere.

Întunecaţi sunt zorii şi-ngheţaţi!
Se cumpără-„nviere”-n pieţe,
Jupoaie miei demonizaţi,
În fum de mititei şi în ospeţe.

Coboară Doamne-ntre creştini,
Alungă moartea din vitrine-
Reclame cu protexe şi bikini,
Cheamă-i pe copii la Tine!

De peste tot păcatu-i înconjoară,
Fă-i orbi şi surzi, de Tine doar să ştie
Că Tu eşti stânca ce iadul n-o doboară,
Şi Dă-le lor …copilărie!

Dorina PADURARU : Veneau “Floriile in sat”

S-au spart zăgazuri îngheţate,
Şi mugurii plesnesc în floare,
Fac cuiburi berze cocoţate,
Şi-un dor de veşnicie doare.

Veneau „Floriile” în sat,
Cu haine noi de sărbătoare;
Miros de var şi cuib curat,
Iar la fântână o căldare.

Un glas de rugă se aude-n deal,
Bătăi de clopot tânguind stingher…
Biserica – pe-o zare de cristal
Deschide poarta către Cer.

Copii purtând în braţe flori,
Veneau în braţe la Iisus,
Şi îi cântau „Osana”-n cor,
Ce bucurie de nespus!

Şi postul era sfânt- cerească haină,
Cu panacidă şi colac,
Încununat în Joia cea de Taină,
Când satul tot te ispitea cu cozonac!

Cu-un coş de Paşti, plecând spre casă,
Din deal spre valea-ntunecată,
Părea că-n râuri se revarsă,
Şuvoaie de lumină Înviată!

Silvia MOIAN : Priveste-te

Priveşte-te în oglinda sufletului tău,
Acum cât încă mai e vreme.
Când încă poţi, să faci ce este bun
Şi să îţi schimbi reaua ta vrere.

Priveşte adânc, să vezi de poţi
Ca să găseşti pierdute fapte rele.
Şi să nu pleci când ceasul va suna,
Pierdut în vraja lor, nepregătit, cu ele.

Te uită bine înlăuntru tău,
De ce să îţi mai porţi povara ?
Căci e aşa uşor, să scapi de ea,
Dacă asculţi în sufletu-ţi chemarea.

Lumina Lui, ce luminează lumea
Vrea şi în tine să aducă luminarea.
Primeşte-o în casa sufletului tău
Şi atunci ai să îi simţi cu adevărat lucrarea.

Carmen : Lemn cinstit

Multe lucruri scumpe un copil avea,
Dar la unul el mai ales ţinea;
Era un baston de lemn învechit
Ce de-al său bunic era folosit.

Într-o zi de iarnă, când gheaţă era,
Cu al său bunic încet se plimba;
Când deodată gheaţa pe loc s-a crăpat,
Iar copilul în apă a alunecat.

Dar bunicul lui repede a-ntins
Bastonul ce-l avea şi-ndată l-a prins;
De la greu înec el a fost salvat,
Bunicul însă nu a rezistat.

Căci de încercare şi de boli slăbit,
Doar puţine zile el a mai trăit.
De atunci bastonul cu drag l-a păstrat,
Amintire vie că l-a ajutat.

Tot aşa Hristos viaţa şi-a jertfit
Pe-o cruce de lemn fiind răstignit.
Pe noi de la moarte ca să ne salveze,
Spre raiul ceresc să ne îndrepteze.

Rodica : Hristos e viu

Hristos e viu şi veşnic
Şi Dumnezeu adevărat.
El e atotputernic. E Fiul
Celui ce lumea a creat.

Hristos pe oameni îi iubeşte,
Viaţa pentru noi şi-a dat.
Fericit locaş El pregăteşte
Celor ce-n viaţă L-au urmat.

Cu al său sânge scurs pe cruce
Păcatul lui Adam este iertat,
Iar cine crede şi-i slujeşte
De veşnicele chinuri e salvat.

Carmen : Vis de iarna

Zăpada albă şi pufoasă
Se-aşează-n linişte pe casă;
Totul în jur e uimitor,
Pătruns de-un tainic, sfânt fior.

Se lasă iară înserarea,
Natura parc-a adormit;
Doar luna-şi mai aruncă raze
Pe albul care-i nesfârşit.

E frig şi nimeni nu-i pe cale,
Pământul parcă-i amorţit;
În casă, lângă sobă stam
Şi-ndată, uşor am aţipit

Visam că-n lume era pace
Şi numai oameni buni şi sfinţi,
Era iubire-adevarată
Între copii şi-ntre părinţi.

În nea, jucam un joc,
Mai rar întâlnit,
Cel al iubirii sfinte
Ce nu are sfârşit.

Ură nu exista, nici răutate,
Ci numai dragoste cu-adevarat,;
Totul era curat si simplu,
De-un alb imaculat.

Iar oameni în veştminte albe,
Slăveau pe Fiul de-Împarat,
Ce-acum, deşi era în noapte,
Părea nespus de luminat.

Rugând, cu îndrăzneală multă,
Am început să strig mereu:
“-Iisuse Doamne, Fiu preadulce,
Cu Tine vreau să fiu şi eu!”

Mai vino iar în astă lume
Un strop de milă să aduci,
Să te mai naşti din nou în noapte;
E iarnă iar, ca şi atunci.

Vino in peştera din suflet,
Mi-o încălzeşte cu har sfânt,
Să aduci pacea Ta în lume
Şi fericirea pe pământ!

Silvia Moian : Spre Golgota

Soarele sclipea dintr-un trist răsărit.
Natura presimţea, săvârşirea
Celei mai crude fapte din câte s-au scris.
Spre Golgota era mulţime înşiruită.
Mergea să-L vadă pe Cel ce mărturisise că este Dumnezeu
Şi avea să moară în tortură, pe crucea pregătită.
Să ne amestecăm şi noi prin mulţime.

Priviţi-l !
Ce-au putut să facă din Fiul lui Dumnezeu…
Gura parcă-i arsă, buzele uscate.
Nici un strop de apă nu i-au dat
Lui, care a făcut, pământul pe ape.
O nu, ce faceţi, de ce-L loviţi ?
Nu vedeţi cum însuşi soarele îi înconjură capul,
Plin de sângele ce curge, de sub cununa grea de spini?
El, pe care crinii câmpului atât de frumos i-a împodobit
Şi de cămaşă a fost dezgolit cu răutate.
Dar lumina, îl îmbracă în aurore colorate.

Pielea ce fost-a albă şi catifelată,
Zdrelită e de lovituri şi e umflată.
Cum se mai cunosc urmele adânci pe spate,
De la biciurile romane cu cârlige de fier lucrate.
Fărâmituri de carne vie şi picături de sânge,
S-au împrăştiat la stâlpul de tortură
A cărui piatră, peste veacuri geme, plânge.
Picioarele în butuci au fost prea groaznic strânse
În noaptea în care a stat închis.
L-aţi chinuit, pe Cel ce a făcut pământul şi cerul
Şi lumina în întuneric a trimis.

Cum a-ţi vărsat sângele nevinovat
Al Celui, ce pe voi atât de mult v-a iubit şi mângâiat …
De ce-l batjocoriţi?
Nu vedeţi că El, merge încet şi trist şi tace.
Deşi ar putea oştile de îngeri ca să cheme
Şi sufletele voastre, în veşnicul tartar ar zace.
Deşi ar putea să vă strivească
Şi ca pe viermi să vă stârpească.
Dar n-a voit, ci mers-a spre jertfire ca un miel.

Din ochi îi picură lacrimi de durere,
Că e sfârşit şi greutatea crucii ce o poartă
Îi apasă cu nemilostivire ranele.
Şi paşii Lui, se întipăresc în pulberea pământului.
Pietrele plâng, văzând durerea şi umilinţa Stăpânului.
Picături de sânge ,se preling pe faţă şi pe spate.
Tot corpul e desfigurat, brutalizat cu răutate.
Sudoarea se amestecă cu sângele cel sfânt
Şi lasă urme pe pământ.

Gura-i uscată, tâmplele zvâcnesc profund.
Se încordează cu o ultimă sforţare,
Dar nu e cu putinţă să mai ducă
Pe umerii slăbiţi şi atât de însângeraţi
O cruce aşa de grea şi mare.
Ajunşi la locul Căpăţânii,
Il iau brutal, îi smulg cămaşa,
Şi braţele i le întind pe cruce.
Şi-n liniştea tristă ce pentru o clipă se aşterne :

Se aud, se aud ciocanele bătând,
Se văd şi lacrimi mari curgând.
Piroanele se înfing adanc,
Mâinile sfinte străpungând.
Se aud din nou ciocanele bătând,
Pe cruce trupul pironind.
Tu stai între cer şi pământ,
Durere mare suferind.
Se aud ciocanele bătând,
Se vede sângele curgând.
Trupul Tău, e atât de chinuit…
Şi toţi Iisuse acum te-au părăsit.

O, Dumnezeule, priveşti la Fiul tău iubit ?
Sau faţa Ţi-ai întors, că nu mai poţi răbda
Să vezi cât e de chinuit.
Piroanele, au ţintuit pe crucea din lemn tare,
Pe Cel ce ţine în palma Sa
Pământul acesta mare.
Cuvântul necuprins în iubirea Sa
A înlocuit Tronul slavei cu crucea de tortură grea.
Pe îngerii ce-I aduc veşnic osanale
Şi-L înconjură cu tremur şi cu frică
I-a înlocuit cu hulitori, cu farisei
Ce i-au purtat întotdeauna pică.

Cununa slavei, a îngăduit să fie înlocuită
Cu o cunună de spini umilitoare,
Ce-i da dureri îngrozitoare.
El, slăvit de îngeri şi de creaturi,
Ca un Împărat plin de biruinţă,
A suferit cea mai mare umilinţă.
Şi toate acestea din adânca Lui iubire.
Ca cei de atunci şi cei de astăzi,
De vom lupta să păzim poruncile, să câştigăm
Împărăţia Lui şi dorita mântuire.

Amin.

Silvia MOIAN : Judecata

În Ierusalim s-a judecat odată,
Cel mai nedrept proces din lume.
Atunci s-a rostit osânda odioasă
Şi s-a înfăptuit crima pătimaşă.
Ierusalimul era în vădită tulburare.
Sinedriul se adunase.
Pilat stătea pe tronul lui de judecată,
Ostaşi mulţi, lume adunată
Să-l vadă clar, pe osândit.
Pilat guvernatorul, sinedriul şi poporul.
Toţi sunt acuzatorii, toţi martori mincinoşi.
Iar osânditul e singur şi fără apărare,
Dar câtă măreţie are şi câtă resemnare.

El e frumos şi e divin.
Privirea Lui exprima măreţie, bunătate.
Figura resemnată, dar senină,
Întreaga lui făptură de o ireală lumină
Era înconjurată.
Se apropie uşor şi aşteaptă cu răbdare.
Şi atâta linişte emană în sala mare,
Încât privirea ţi se pleacă-n faţa Lui.

Razele soarelui se împreunau
Într-o lumină orbitoare,
Deasupra capului celui osândit.
Ce demnitate şi ce nobleţe divină, maiestoasă,
Chipul blând, ochi senini şi frunte luminoasă.
Pilat privi tăcut la osândit.
Vedea un nimb de raze lucitoare
Înconjurând cereasca-i frunte.
Iar ochii limpezi exprimau iertarea.

Era prea nobil, prea distins, prea pur
În mijlocul evreilor turbaţi.
Pilat gândi o clipă, că Iisus ar fi un zeu,
Sau prinţ dezmoştenit ori împărat.
Deci le-a zis Pilat :
- Ce învinuiri aduceţi omului acestuia
De l-aţi dat mie ?
Au răspuns iudeii :
-De n-ar fi răufăcător nu l-am fi adus ţie.
El răzvrăteşte neamul nostru,
Ne împiedică să dăm dajdie Cezarului, după lege.
Şi mai spune, că El, Iisus e noul rege.
- Luaţi-l voi şi-l judecaţi, le-a spus Pilat,
După dorinţa voastră.
- Nouă, nu ne e îngăduit , i-au răspuns ei
Să-l răstignim, după legea noastră.

Pilat intră în pretoriu şi cheamă atunci pe osândit.
-Tu eşti Regele iudeilor ?
Iisus blând i-a glăsuit :
-Tu zici , că Eu sunt Împărat.
Dar a mea Împărăţie,
Nu e din lumea aceasta.
E sus, veşnică e şi o să fie.
Eu m-am născut şi am venit în lume,
Pentru adevăr, să dau mărturie.
Oricine este din adevăr, simte cu sufletul său
Şi ascultă glasul meu.
Pilat i-a zis :
-Ce este adevărul?
Apoi a ieşit la iudei.
Privise saducheii, ascultase fariseii.
Cu chipuri împietrite şi toate numai ură.
Iar Ana şi Caiafa se zbat să amuţească lumea,
Să-i ceară moartea dură.

A zis Pilat :
- Iată Împăratul vostru !
Eu nu găsesc în El nici o vină.
“-Ia-l, ia-l răstigneşte-l !”
Au spus ei într-un glas.
-Dar la voi, este de paşti obiceiul,
Să vă eliberez pe cineva.
Voiţi deci pe Regele iudeilor ?
-Nu pe El, ci pe Baraba,
Iar pe Iisus răstigneşte-l.
-Iată Omul ! a zis Pilat,
Aducându-l pe Iisus afară la privire,
Încununat cu spini, purtând mantia purpurie.
-Eu nu găsesc în El nici o vină.
Luaţi-l voi şi-l răstigniţi,
Dacă vreo vină îi găsiţi.
-Noi lege avem şi după a noastră lege,
El trebuie să moară.
Că s-a făcut pe sine, Fiul lui Dumnezeu,
Deci vrem să piară.
Iar dacă îl eliberezi,
Nu eşti prieten Cezarului.
Cine se face pe sine Împarat
E împotriva lui.
Atunci Pilat temându-se de tronul său,
L-a predat iudeilor pe Iisus,
Împăratul lumii, cel nevinovat şi smerit.
Iar ei, l-au dus să fie răstignit.

1 2 3 4 5 6 7