Poezii Ortodoxe

Venea Iisus călare pe asină,
În cale-i ramuri verzi şi flori,
El pe copii chema să vină,
Să lumineze-a vieţii zori.

E primăvară-n crâng şi văile-s pustii.
Icoanele sunt triste şi florile stinghere!
Căci… nu mai zburdă mieii-ntre copii,
Îngerii plâng şi viaţa plânge prin unghere.

Întunecaţi sunt zorii şi-ngheţaţi!
Se cumpără-„nviere”-n pieţe,
Jupoaie miei demonizaţi,
În fum de mititei şi în ospeţe.

Coboară Doamne-ntre creştini,
Alungă moartea din vitrine-
Reclame cu protexe şi bikini,
Cheamă-i pe copii la Tine!

De peste tot păcatu-i înconjoară,
Fă-i orbi şi surzi, de Tine doar să ştie
Că Tu eşti stânca ce iadul n-o doboară,
Şi Dă-le lor …copilărie!

S-au spart zăgazuri îngheţate,
Şi mugurii plesnesc în floare,
Fac cuiburi berze cocoţate,
Şi-un dor de veşnicie doare.

Veneau „Floriile” în sat,
Cu haine noi de sărbătoare;
Miros de var şi cuib curat,
Iar la fântână o căldare.

Un glas de rugă se aude-n deal,
Bătăi de clopot tânguind stingher…
Biserica – pe-o zare de cristal
Deschide poarta către Cer.

Copii purtând în braţe flori,
Veneau în braţe la Iisus,
Şi îi cântau „Osana”-n cor,
Ce bucurie de nespus!

Şi postul era sfânt- cerească haină,
Cu panacidă şi colac,
Încununat în Joia cea de Taină,
Când satul tot te ispitea cu cozonac!

Cu-un coş de Paşti, plecând spre casă,
Din deal spre valea-ntunecată,
Părea că-n râuri se revarsă,
Şuvoaie de lumină Înviată!

Cine poate oare a spune,
Câte lacrimi sunt în lume?
Cine poate să arate,
Câte lacrimi sunt vărsate?

La tot pasu-i suferinţă,
Deznădejde, umilinţă,
Viaţa pe pământ îi chin,
Împletită în suspin.

Mame multe-s disperate,
Căci copiii sunt pe moarte,
Mulţi copii sunt întristaţi
Căci părinţii i-au lăsat.

La tot pasul este chin
Suferinţă şi-ntristare,
Viaţa este doar suspin
La tot pasul este jale.

Multe văduve jelesc,
Soţii lor le părăsesc
Şi rămân cu greutate
Dusă-n spate pân’ la moarte.

Multe boli şi întristare
Sunt în lumea asta mare,
Toate sunt îngăduite
Pentru faptele cele multe nelegiuite.

Cine poate să arate,
Suferinţa întregii lumi?
Câte sunt feţe brăzdate
Având pe ai săi nebuni…

Multe chinuri, multă jale
La tot pasul întâlneşti
Nu e nimeni fără lacrimi,
Mai puţin poţi să zâmbeşti.

Multă boală şi suspin
Are omul pe pământ,
Viaţa îi împletită în chin
Până va intra în mormânt.

Doamne, câte lacrimi sunt,
Şterge-le cu a Ta milă
Şi să fie-acest pământ
Inundat de a Ta lumină.

Un copil la Cer striga
Răzbunare el cerea
Pentru mama sa.
Că de viaţă l-a lipsit,

Nicidecum nu l-a iubit,
În pântece l-a omorât
Fără milă.
El n-ar fi voit.

“-Nu mă omorâţi!”

Disperat striga
Copilul ce-abia se vedea.
Dar nimeni nu l-a auzit,
Şi-apoi a murit.

Pe el mama nu l-a vrut,
Deşi i-a fost fiu,
Dacă el ar fi trăit
Ar fi iubit-o mult.

Măcar de l-ar fi lăsat
Să se nască,
Ar fi vrut şi el s-o vadă,
S-o cunoască.

Şi să-i dea şi lui hăinuţă,
Haină albă şi călduţă
Şi apoi nume să-i dea,
Să-l boteze.

Acum de Rai n-are parte,
De Hristos el stă departe,
Nume n-are în Cartea Vieţii,
Ci e-n moarte.

Alţi copii, veseli în Rai
Cântă-n cor voios,
Bucuroşi, imnuri de slavă
Domnului Hristos.

Dar cu ei nu poate fi,
Le e-n veci străin,
Nu va ajunge niciodată
În Raiul divin.

Plânge tot nemângâiat
Sufletu-i îndurerat,
Şi doar pocăinţa mamei,
Greu, l-ar fi salvat.

Oare, mama lui nu ştie că,
De când a fost zămislit,
Dumnezeu un suflet sfânt
Lui i-a dăruit !

Dacă el s-ar fi născut,
Ar fi îndrăgit-o mult,
Şi Domnul nu i-ar fi lăsat,
I-ar fi ajutat.

Mame dragi, nu vă jucaţi,
Copiii nu-i avortaţi,
Că ei nu sunt jucării,
Ci au suflet, ei sunt vii !

Priveşte-te în oglinda sufletului tău,
Acum cât încă mai e vreme.
Când încă poţi, să faci ce este bun
Şi să îţi schimbi reaua ta vrere.

Priveşte adânc, să vezi de poţi
Ca să găseşti pierdute fapte rele.
Şi să nu pleci când ceasul va suna,
Pierdut în vraja lor, nepregătit, cu ele.

Te uită bine înlăuntru tău,
De ce să îţi mai porţi povara ?
Căci e aşa uşor, să scapi de ea,
Dacă asculţi în sufletu-ţi chemarea.

Lumina Lui, ce luminează lumea
Vrea şi în tine să aducă luminarea.
Primeşte-o în casa sufletului tău
Şi atunci ai să îi simţi cu adevărat lucrarea.

Un gând are putere
Să învingă o greutate,
Dacă-i pornit din suflet
Şi fără răutate.

Astfel de gânduri bune
Aş vrea să ai o viaţă,
Chiar de-ai cunoaşte oameni
Cu suflete de gheaţă.

Să fii cât mai mult vesel
Şi lumii de folos,
În orice-mprejurare
Fii tot curajos!

Zăpada albă şi pufoasă
Se-aşează-n linişte pe casă;
Totul în jur e uimitor,
Pătruns de-un tainic, sfânt fior.

Se lasă iară înserarea,
Natura parc-a adormit;
Doar luna-şi mai aruncă raze
Pe albul care-i nesfârşit.

E frig şi nimeni nu-i pe cale,
Pământul parcă-i amorţit;
În casă, lângă sobă stam
Şi-ndată, uşor am aţipit

Visam că-n lume era pace
Şi numai oameni buni şi sfinţi,
Era iubire-adevarată
Între copii şi-ntre părinţi.

În nea, jucam un joc,
Mai rar întâlnit,
Cel al iubirii sfinte
Ce nu are sfârşit.

Ură nu exista, nici răutate,
Ci numai dragoste cu-adevarat,;
Totul era curat si simplu,
De-un alb imaculat.

Iar oameni în veştminte albe,
Slăveau pe Fiul de-Împarat,
Ce-acum, deşi era în noapte,
Părea nespus de luminat.

Rugând, cu îndrăzneală multă,
Am început să strig mereu:
“-Iisuse Doamne, Fiu preadulce,
Cu Tine vreau să fiu şi eu!”

Mai vino iar în astă lume
Un strop de milă să aduci,
Să te mai naşti din nou în noapte;
E iarnă iar, ca şi atunci.

Vino in peştera din suflet,
Mi-o încălzeşte cu har sfânt,
Să aduci pacea Ta în lume
Şi fericirea pe pământ!

Pentru omul credincios
Slujitor al lui Hristos,
Moartea-i trecere firească
Punte spre viaţa cerească.

Unde este fericire
Voie bună şi iubire,
Bucurie nesfârşită
Dragoste nemărginită.

Suspin şi plâng şi n-am odihnă,
Pe Duhul sfânt l-am depărtat.
Sunt gol şi mie ruşine Doamne,
Căzut-am iarăşi în păcat.

Îţi cer iertare cu suspine,
Şi nu-i de ajuns pentru a şterge
Păcatele nelegiuite
Că viaţa mea e o fărădelege.

Vai, câtă milă ai de mine,
De câte ori m-ai miluit,
Mă miluieşti după orice faptă
Şi eu mereu te tot mâhnesc.

Miluieşte-mă Doamne,
După mare mila Ta
Mă primeste iar în turmă
Şi mă fă oiţa Ta.

Doamne, pleacă-Ţi faţa Ta cea sfântă,
Peste rana sufletului meu,
E rănit şi zace-n jale,
L-a rănit păcatul greu.

L-a rănit mândria, ura,
Desfrânarea şi minciuna
Cu păcatele de moarte,
E rănit sufletu-ntruna.

Pleacă-Ţi Doamne a Ta faţă,
Şi-l spală, că-i rănit,
Cu iubirea Ta cea mare,
Pentru el Te-ai Răstignit.

Sufletul se tânguieşte
Că a plecat de lângă Tine,
Când l-a stăpânit păcatul
Nu s-a mai gândit la Tine.

Iartă-l Doamne şi-l primeşte,
Cu iubirea Ta cea mare
Şi îi iartă fărădelegea
Că se află în marea jale.

L-a rănit vorba deşartă,
Judecata, clevetirea,
Nu ţinut-a socoteala,
A uitat ce e iubirea.

Minciuna, lenea, lăcomia,
Necredinţa şi dezmăţul,
Cu toate pus-au stăpânire
Mult au mai rănit pe dânsul.

Mult se tânguie sărmanul,
E rănit şi depărtat,
Când trăia în fărădelege
Se credea că e împărat.

O secundă de plăcere
L-a rănit şi pace n-are,
Plânge, n-are mângâiere.
Şi aşteaptă doar o zare.

Să răsară de departe
Şi sa-l mângâie frumos,
Să primească iertarea
De la Mirele Hristos.

Doamne cu a Ta iubire
Dăruieşte-mi iar iertare,
Sufletul mi-l curăţeşte
De spinii multor păcate.

Îndrăzneală n-am o Doamne
Să mai ridic privirea-n sus;
N-a greşit, precum greşit-am,
Nimeni, Domnul meu Iisus.