Poezii Ortodoxe

Paşi mici păşesc prin iarba înrourată
Lăsînd poteci, poteci prin păpădii,
De peste pod, se vede lunca toată
Şi-apoi pădurea ce te-aşteaptă ca să vii.

Se-aude clopotul şi toaca, printre ramuri
Ecoul se izbeşte de copaci,
Iar plutele foşnesc, când toţi stejarii,
Treziţi din somn, troznesc îmbrăţişaţi.

Ram lângă ram, frunzişul se-mpreună,
Doar trunchiul gros îi ţine separaţi.
Par nişte trupuri ce se ţin de mână,
Prin rădăcină însă toţi sunt fraţi.

Se vede zidul, parcă de cetate
Şi crucea ce se-nalţă către cer;
O bucurie sfântă te cuprinde
Lăsînd în urmă tot ce este efemer.

Pluteşte-n aer parcă veşnicia,
Tot zbuciumul trupesc s-a domolit,
De-ai căutat o cale în astă viaţă
Aici întreaga căutare s-a sfîrşit.

Un Sfânt Locaş, în care omul şi natura
Slujeşte fiecare în felul său,
Trecutau sutele de ani, de când în LUNCĂ
Se-nalţă rugăciuni spre Dumnezeu.

Poezie dedicată Mânăstirii Sfântul Nicolae Grădiştea ILFOV şi tuturor slujitorilor acelui loc,
Cu multă dragoste.

Taci! Ascultă!
E răsuflarea muntelui
Cu miros de răşină,
Vioară de cetini
Pe murmur de stânci.

Ascultă inima muntelui
Zvâcneşte în tine.
Priveşte cum aburi
Îi ies din adâncuri
Şi-n cer se anină.

Priveşte ce piscuri solare
Şi gânduri, şi gânduri…
Prăpăstii adânci…

Eşti soarele din rouă ce buzele îmi răcoreşti,
Eşti crinul frumuseţii în care florile se oglindesc,
Eşti marea cea adâncă ce-n ea comori se adâncesc,
Eşti dimineaţă însorită în care tu îmi străluceşti.

Eşti cerul meu senin şi steagul alb al păcii,
Eşti luna de pe cer ce mă veghezi în noapte,
Eşti cântul păsărilor ce mă trezesc în şoapte,
Eşti liniştea din noapte ce contemplezi iubirii.

Eşti mantia aleasă, pe nori de vânt purtată,
Eşti soarele-n amurg ce roşu plâns se pleacă,
Eşti glasul fericirii ce-aş vrea să nu mai tacă,
Eşti clipa veşniciei, iubirii mele dăruită.

Eşti dor al lacrimilor mele vărsate din iubire,
Eşti taina regăsirii umbrită de speranţă,
Eşti marea împlinire a tot ce este viaţă,
Eşti totul pentru mine şi ţie-ţi sunt iubire.

Omul nu e singur
Tatăl Sfânt îl vede,
Bunătăţi El dăruieşte
Celui care crede.

Cereţi şi vi se va da
Spune Dumnezeu,
Căci tot ce doriţi
Pot să vă dau eu.

Nu vă depărtaţi de mine
Căci eu vă iubesc,
Locaş veşnic fericit
Eu vă pregătesc.

Un tânăr se-ndrăgosti
De-o fecioară, într-o zi

Şi o ceru de soţie,
Ca mireasă lui să-i fie.

Dar oricât şi-ar fi dorit
Era vis de ne-mplinit,

Ea  nu putea accepta,
Căci vedere nu avea.

Însă odată, cineva,
Ochii săi voi a-i da;

Doctorul i-a-nlocuit,
Ea vedere a primit.

Primul om ce l-a zărit
A fost prietenul iubit;

Dar atunci a observat
Şi de soţ l-a refuzat:

Orb era, cum ea a fost,
Deci să-l ia nu avea rost.

Şi-a plecat şi l-a lăsat…
El atât doar s-a rugat:

“-Deşi acum nu mă vrei,
Ai grijă de ochii mei!”

Toţi vom muri,
De astă lume
Ne vom despărţi,

Dar ne vom întâlni apoi,
Cu Dumnezeu
Şi noi între noi.

La bine sau la rău,
Fiecare cum a vieţuit,
După felul său.

De-am trăit cucernic
Pe acest pământ,
Vom ajunge toţi
În Raiul cel sfânt.

Te chem Iisuse ca să vii,
Locaş să-ţi fie al meu suflet,
Te-aştept în nopţile târzii
Ca un copil, cu scâncet.

Imn de mărire să Îţi cânt,
Că m-ai adus la viaţă,
Să mă inunzi de fericire,
Să-mi fii lumină şi povaţă.

Să simt că al Tău sunt pe veci,
Că ţii nespus la mine,
Că vrei în Rai ca să mă duci,
Să fiu mereu cu Tine.

În mintea mea să Te păstrez
Ca pe-o comoară sfântă,
Viaţa mea toată să-mi veghezi,
Să mă fereşti de-osândă.

Întinerim, îmbătrânind în fapte bune,
Cu fiecare clipă întinerim,
de ne apropiem, Doamne, de Tine.

“Înnoise-vor ca ale vulturului
tinereţile tale”,
cântă psalmistul David;

Să înnoim haina sufletului,
în orice vreme,
prin spovedanii.

“Fericiţi cei ce nădăjduiesc în Domnul”;
Slavă lui Dumnezeu,
cu mulţumire, să-i aducă tot omul.

A fost un fapt real sau poate un vis,
Când pronia divină aşa a făcut
Ca mâna dreaptă să-ţi sărut,
Eu, leşul păcatelor de nedescris!

Cu jind aşteptam binecuvântarea
Îngenuncheată la picioarele-ţi sfinte,
Inima îmi era goală de cuvinte,
Iar privirea ta îmi tăia răsuflarea.

Aş fi stat părinte acolo o veşnicie
Cu o inima frântă, rugătoare,
Aş fi alungat şi o rază de soare
Dacă aceasta nu-ţi era trimisă ţie.

Te priveam părinte ca pe o icoană
Copleşită de a ei frumuseţe,
În chipul tău era atâta blândeţe!
Ce taină ascundeai părinte, ce taină?

Părinte Iustin, îl rog pe Dumnezeu
Să-ţi dea ani din anii mei,
Să ne înmiresmezi ca floarea de tei
Topind din lume al necredinţei seu!

Un trandafir alb, tămâios
Odrăslit în ţinutul ardelenesc
Îi slujeşte cu patos lui Hristos,
Înfiată de pământul moldovenesc.

Cu faţa albă ca şi crinul,
Cu chipul blând, îngeresc
A îmbrăcat cu ardoare cinul,
Cinul cel sfânt monahicesc.

De pe buze îi curg râuri de miere
Sub privirea blândă te învăluia,
Ţi-ar purtat cu drag a ta durere
Dacă Dumnezeu îi permitea.

În trupul ei atât de firav
Se afla acea sfântă ascultare,
În inima mea gemea un glas grav:
,,Învaţă de la această floare!”

M-a cucerit atunci pe loc
Pietatea şi ale ei virtuţi,
Iubirea m-a încălzit ca un foc
Şi îmi străbătea ai inimii munţi!