Poezii Ortodoxe

Încă mai avem în lume
Oameni iubitori şi sfinţi,
Către Domnul ridicând
Rugăciuni fierbinţi.

Încă, iată, mai există
Oameni credincioşi şi buni,
Care grabnic te ajută
Când le spui.

De vor fi tot mai puţini,
Răul se va înmulţi,
Iar atunci sfârşitul lumii
Domnul va grăbi.

Hristos a înviat.
Este un adevăr etern.
Nu cere demonstrat.

Ca un semn al dragostei divine,
În fiecare an, la Ierusalim
Din Cer, lumina sfântă vine,

De a Învierii sărbătoare,
La creştinii din biserica
dreptmăritoare.

Lumânările singură le-aprinde,
Iar inima creştinului
De bucurie o cuprinde.

Venea Iisus călare pe asină,
În cale-i ramuri verzi şi flori,
El pe copii chema să vină,
Să lumineze-a vieţii zori.

E primăvară-n crâng şi văile-s pustii.
Icoanele sunt triste şi florile stinghere!
Căci… nu mai zburdă mieii-ntre copii,
Îngerii plâng şi viaţa plânge prin unghere.

Întunecaţi sunt zorii şi-ngheţaţi!
Se cumpără-„nviere”-n pieţe,
Jupoaie miei demonizaţi,
În fum de mititei şi în ospeţe.

Coboară Doamne-ntre creştini,
Alungă moartea din vitrine-
Reclame cu protexe şi bikini,
Cheamă-i pe copii la Tine!

De peste tot păcatu-i înconjoară,
Fă-i orbi şi surzi, de Tine doar să ştie
Că Tu eşti stânca ce iadul n-o doboară,
Şi Dă-le lor …copilărie!

Un copil la Cer striga
Răzbunare el cerea
Pentru mama sa.
Că de viaţă l-a lipsit,

Nicidecum nu l-a iubit,
În pântece l-a omorât
Fără milă.
El n-ar fi voit.

“-Nu mă omorâţi!”

Disperat striga
Copilul ce-abia se vedea.
Dar nimeni nu l-a auzit,
Şi-apoi a murit.

Pe el mama nu l-a vrut,
Deşi i-a fost fiu,
Dacă el ar fi trăit
Ar fi iubit-o mult.

Măcar de l-ar fi lăsat
Să se nască,
Ar fi vrut şi el s-o vadă,
S-o cunoască.

Şi să-i dea şi lui hăinuţă,
Haină albă şi călduţă
Şi apoi nume să-i dea,
Să-l boteze.

Acum de Rai n-are parte,
De Hristos el stă departe,
Nume n-are în Cartea Vieţii,
Ci e-n moarte.

Alţi copii, veseli în Rai
Cântă-n cor voios,
Bucuroşi, imnuri de slavă
Domnului Hristos.

Dar cu ei nu poate fi,
Le e-n veci străin,
Nu va ajunge niciodată
În Raiul divin.

Plânge tot nemângâiat
Sufletu-i îndurerat,
Şi doar pocăinţa mamei,
Greu, l-ar fi salvat.

Oare, mama lui nu ştie că,
De când a fost zămislit,
Dumnezeu un suflet sfânt
Lui i-a dăruit !

Dacă el s-ar fi născut,
Ar fi îndrăgit-o mult,
Şi Domnul nu i-ar fi lăsat,
I-ar fi ajutat.

Mame dragi, nu vă jucaţi,
Copiii nu-i avortaţi,
Că ei nu sunt jucării,
Ci au suflet, ei sunt vii !

Domnul este lângă noi,
Doar nu Îl vedem;
Însă inima îl simte,
Ne dă un îndemn.

Să Îi ascultăm chemarea
Când ne strigă,
Să Îi urmăm cărarea
Fără frică.

El va fi mereu cu noi,
Dacă şi noi vrem;
Ne va scoate din nevoi,
Fii ai Lui suntem.

De Hristos să nu fugim,
Nu vom reuşi.
Ce vrea El, noi să dorim,
Mult ne va iubi.

Cu El bine ne va fi
Pe pământ şi-n Cer,
Bucuroşi vom vieţui,
Chiar de-i cald , sau ger.

Eu stau la uşa ta si bat.
De ce ţii sufletu-ncuiat ?
De ce nu vrei să mă primeşti pe Mine ?
Căci Eu, vreau ca să fiu mereu cu tine.

Şi clanţă Eu nu am afară.
De vrei, mă laşi să intru în astă seară,
Sau mâine dacă vei voi.
Dar vezi , o dragul meu, să nu întârzii.

Eu te iubesc, îţi ştiu trecutul, te-am creat.
De ce vrei să mai duci o viaţă în păcat ?
Cu Mine, lumină o să ai şi pace.
Iar sufletul în întuneric, nu va zace.

Eu stau la uşa ta şi bat.
De ce ţii sufletul încătuşat ?
Deschide şi primeşte harul meu divin
Şi atunci vei deveni din rob al patimii, stăpân.

Mai am răbdare să te aştept, dar până când?
Un vis e viaţa ta şi ceasul va suna curând.
De vrei să fii deapururi fericit cu adevărat,
Primeşte-n suflet pe divinul Împarat.

Ia pildă de la Preasfânta Născătoare:
pe Domnul Iisus iubeşte-L cum l-a iubit Ea,
fii pentru copii o mamă iubitoare,
neprihănitul suflet nicicând nu-l întina.

Ia pildă de la Sfântul Gheorghe, ostaşul:
lancea şi scutul cu tine poartă-le mereu,
pe balaurul din gânduri, pe vrăjmaşul,
ucide-l făra milă, oricât ţi-ar fi de greu.

Ia pildă de la Sfântul Ioan Damaschin,
făcător de stihuri. Şi viaţa-ţi cenuşie
toarn-o acum în psalmi divini. Cu sufletul plin
fă-ţi din clipe goale cântec şi poezie.

Ia pildă de la Sfinţii Fără-de-Arginţi:
vindecă-i pe oameni de patimi şi beţie.
Smerita cugetare, în înnoite minţi,
vorba cuviincioasă mereu cu ei sa fie.

Ia pildă de la Sfântul Constantin cel Mare:
tu, crucea să o vezi pe cerul credinţei.
Semnul creştinesc să-ţi fie îmbărbătare,
viaţă şi nădejde, poarta biruinţei.

Priveşte la ei, căci au fost oameni ca tine,
ce astăzi, în ceruri, stau la masă cu Hristos.
Ei te-nsoţesc pe drum şi te-ntăresc, creştine,
căci viaţa lor în Domnul e-o pildă cu folos.

Un gând are putere
Să învingă o greutate,
Dacă-i pornit din suflet
Şi fără răutate.

Astfel de gânduri bune
Aş vrea să ai o viaţă,
Chiar de-ai cunoaşte oameni
Cu suflete de gheaţă.

Să fii cât mai mult vesel
Şi lumii de folos,
În orice-mprejurare
Fii tot curajos!

Zăpada albă şi pufoasă
Se-aşează-n linişte pe casă;
Totul în jur e uimitor,
Pătruns de-un tainic, sfânt fior.

Se lasă iară înserarea,
Natura parc-a adormit;
Doar luna-şi mai aruncă raze
Pe albul care-i nesfârşit.

E frig şi nimeni nu-i pe cale,
Pământul parcă-i amorţit;
În casă, lângă sobă stam
Şi-ndată, uşor am aţipit

Visam că-n lume era pace
Şi numai oameni buni şi sfinţi,
Era iubire-adevarată
Între copii şi-ntre părinţi.

În nea, jucam un joc,
Mai rar întâlnit,
Cel al iubirii sfinte
Ce nu are sfârşit.

Ură nu exista, nici răutate,
Ci numai dragoste cu-adevarat,;
Totul era curat si simplu,
De-un alb imaculat.

Iar oameni în veştminte albe,
Slăveau pe Fiul de-Împarat,
Ce-acum, deşi era în noapte,
Părea nespus de luminat.

Rugând, cu îndrăzneală multă,
Am început să strig mereu:
“-Iisuse Doamne, Fiu preadulce,
Cu Tine vreau să fiu şi eu!”

Mai vino iar în astă lume
Un strop de milă să aduci,
Să te mai naşti din nou în noapte;
E iarnă iar, ca şi atunci.

Vino in peştera din suflet,
Mi-o încălzeşte cu har sfânt,
Să aduci pacea Ta în lume
Şi fericirea pe pământ!

Dacă ar fi, să fiu o floare,
Mi-aş deschide din petale,
Spre soarele, Iisus Hristos
Care străluceşte veşnic, luminos.

Dacă ar fi, să fiu un pom,
Aş rodi pentru al meu Domn.
Rod curat, păstrat neprihănit,
Pentru Părintele Ceresc, iubit.

O pasăre călătoare de aş fi,
Pe cer alene aş pluti,
M-aş înalţa spre Ziditor,
Cuprinsă de un tainic dor.

Dar nu sunt pasăre, floare sau pom.
Sunt cununa creaţiei, un om.
Dator ca să iubesc pe Cel ce ne-a creat
Aş vrea sa fiu creştin adevărat.