Aş vrea Doamne să-Ţi cînt
Să Te încînt
Eu călător efemer pe pămînt.
Uneori îmi lipsesc sentimente
Curate,
Iubirea de frate, rostu’ de adevăr
Ori dreptate.
Doream să-Ţi spun
De multa vreme, însă acum
Lucru curat m-a cercetat
Cu al Tău sfat.
Voi lăcrima în rugăciune,
Gest de căinţă pentru puţinele bune.
…………………………………………………
Acesta sunt
Trăind, să renasc prin Cuvînt.
Mai fa-ma Doamne sa mai fiu
Cu sufletul curat.
Ca-n anii cand eram copil
Departe de pacat.
Sa nu ma poate amagi
Nici lenea, nici minciuna,
Sa invat din nou a iubi,
Sa nu cunosc ce-i ura.
As vrea sa fiu din nou copil,
La suflet si la viata
Sa nu ma tulbure nimic,
Sa fiu curat in viata.
Tu Doamne imi cunosti dorinta,
Ca sa mai fiu odata cum am fost,
Sa le fac toate cu iubire
In toate sa gasesc folos.
Dacă ar fi, să fiu o floare,
Mi-aş deschide din petale,
Spre soarele, Iisus Hristos
Care străluceşte veşnic, luminos.
Dacă ar fi, să fiu un pom,
Aş rodi pentru al meu Domn.
Rod curat, păstrat neprihănit,
Pentru Părintele Ceresc, iubit.
O pasăre călătoare de aş fi,
Pe cer alene aş pluti,
M-aş înalţa spre Ziditor,
Cuprinsă de un tainic dor.
Dar nu sunt pasăre, floare sau pom.
Sunt cununa creaţiei, un om.
Dator ca să iubesc pe Cel ce ne-a creat
Aş vrea sa fiu creştin adevărat.
Aş vrea să fiu mereu, o candelă aprinsă
Şi-n inimă să ardă focul cel Dumnezeesc.
Să răspândească în jur şi pace şi lumină,
Să se răsfrângă iubirea Domnului Ceresc.
Dar griji şi umbra gândurilor triste
Şi neîncrederea în ajutorul cel divin,
Îmi sting mereu a flăcării văpaie
Şi sufletul îşi plânge în întuneric al său chin.
Dar vine mâna caldă, iubitoare,
A Celui ce pe toate le-a zidit.
Şi îmi aprinde iarăşi focul dragostei divine,
Căci El din veacuri omenirea a iubit.
Şi nu îşi lasă niciodată făptura ca să piară,
Ci cu pronia cerească o ajută tot mereu,
Să se ridice şi să meargă înainte
Deşi drumul pare câteodată greu.
Aş vrea să fiu mereu o candelă aprinsă.
Şi în lumina ei să caut calea spre înalt.
Să îi păstrez focul, ca pe o comoară sfântă
Şi din căldura ei în jurul meu să împart.
E o tindă a Raiului,
E o stea a cerului.
E un loc al împlinirii,
Un loc dedicat iubirii.
Acolo râzi, acolo plângi,
Acolo virtuţile le strângi.
Acolo lacrimile curg,
Pentru păcate ce-ai făcut.
Rugăciunea veşnic curge,
Ca un pârâu de apă dulce.
Iubirea mereu înfloreşte,
Şi inimile veseleşte.
Pe drumul vieţii tot mergând
Vei întâlni oameni plângând,
Dar tu să le zâmbeşti cu drag
Căci Hristos a înviat!
Şi pe poteca din pădure
Să-ţi aminteşti mereu de lume,
Şi să îi ajuţi cu drag,
Căci Hristos a înviat!
Şi dacă obstacole apar
Şi gândurile nu dispar,
Să te gândeşti mereu cu drag,
Căci Hristos a înviat!
Hristos pe moarte a călcat
Şi lumea a luminat.
Hristos pentru tine a murit
Şi lumea a mântuit.
Hristos din moarte a-nviat
După ce S-a dus la iad
Şi lumină-a răsărit
Tuturor ce L-au iubit.
El a vrut să-ncurajeze,
El a vrut să lumineze
Şi lumii să dea nadejde.
În noaptea adâncă se rostogoleşte luna,
în candele, amurgul se-ntoarce aprins,
la Poarte Raiului aud cum bate mâna
lui Moş Crăciun, hoinar cu părul nins.
Prin beznă, vine uşor şi se duce…
Bolta podoabe de stele îşi pune,
se tulbură somnul Pruncului dulce
din braţele Mamei preasfinte şi bune.
Blând, Micuţul întinde o mână,
magii uimiţi se-ntorc în Scriptură,
El mută hotarul de vis şi de ape
Iordanului nostru din bătătură.
Să-mi pun smerit sărutul pe-a Ta icoană,
pe răstignirea Ta de moarte omorâtoare:
să-Ţi sorb iubirea şi să-mi fie hrană
şi rugăciunii să dau aripi de cocoare.
Se cutremură stihiile-n zare
şi bat în lemnul crucii plin de praf,
ca-n toaca din preasfânta Vinere Mare,
când lacrimi curg pe Sfântul Epitaf.
Eu vin la Tine cu povara-n spate,
Iisuse al meu cu chipul din icoană,
păşeşti pe moartea care ne desparte
cu învierea ta din fiecare rană.
Osteneşte vâsla închisă între pleoape…
Slova aţipeşte în Psaltire,
mă visez cu Tine mergător pe ape,
când luna păşeşte pe valul subţire.
Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
pavăza credinţei,
arma biruinţei,
vino azi pe cale
să-ţi dau închinare
cu dreapta la frunte,
spre plete cărunte,
cu dreapta la stele
să culeg din ele,
să semăn cu vise
ogoare întinse.
Şi vino, minune,
să-ţi spun rugăciune
să o duci la Domnul,
când biruie somnul.
Tu, pom ce-nfloreşte
şi în mine creşte,
şi nu treci prin toamnă
dezbrăcat de haină,
pom ce veşnic arde,
îmbrăcat în roade,0
ce-n cuiburi cunună
cântările sună,
lemn ales de Domnul
să-mi biruie somnul,
mai vino înflorit
cu nopţi de mai sfinţit,
chip de iasomie,
floare de Marie.
Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
către ceruri scară,
palmele-mi coboară
şi iarăşi se suie
prin cristice cuie.
La capăt de pătimi
ceru-i chin şi lacrimi
şi plânge Fecioară
că uscată-i vara,
şi udă pământul
şi lemnul preasfântul
îi soarbe durerea,
se-ntoarce puterea
şi care putere
ca o mângâiere
să fie cu tine
prin Domnul, creştine !
Amin.
A fi creştin înseamnă a iubi
cu patimă cuvântul ce te-ndeamnă,
să arzi în Hristos şi să mai ştii
că dragostea nicicând nu se destramă.
A arde în iubirea Celui care
la ospăţul lumii a întins o pâine,
spălând picioarele tremurătoare
tuturor înfometaţilor de mâine.
A fi creştin înseamnă a fi încredinţat
că eşti în starea leprosului, şi-n tine,
creşte neoprit minunea. A fi vindecat,
mereu vindecat de nepământescul Bine.
A fi creştin înseamnă a te străpunge
spinii durerii şi a zâmbi înţelepciunii,
cu tăria luată din cel ce mai frânge
pâinea nemuririi la cina lumii.
A fi creştin înseamnă a urca mereu
golgotele, călcând sfios pe colţi
de piatră şi a crede că pasu-ţi greu
e-al lui Hristos Cel înviat din morţi.