Poezii Ortodoxe

Mai fa-ma Doamne sa mai fiu
Cu sufletul curat.
Ca-n anii cand eram copil
Departe de pacat.

Sa nu ma poate amagi
Nici lenea, nici minciuna,
Sa invat din nou a iubi,
Sa nu cunosc ce-i ura.

As vrea sa fiu din nou copil,
La suflet si la viata
Sa nu ma tulbure nimic,
Sa fiu curat in viata.

Tu Doamne imi cunosti dorinta,
Ca sa mai fiu odata cum am fost,
Sa le fac toate cu iubire
In toate sa gasesc folos.

Mai bine orb, decât să vezi
Păcatele pierzării.
Mai bine surd, decât să auzi
Cuvintele ocării.

Mai bine şchiop, decât să mergi
Pe calea de păcate.
Mai bine mut, decât să cânţi
Cuvinte desfrânate.

Mai bine un nebun crezut,
Decât să-ţi capeţi slava.
Căci slava înşelătoarei lumi
E lauda bolnavă!

Dacă ar fi, să fiu o floare,
Mi-aş deschide din petale,
Spre soarele, Iisus Hristos
Care străluceşte veşnic, luminos.

Dacă ar fi, să fiu un pom,
Aş rodi pentru al meu Domn.
Rod curat, păstrat neprihănit,
Pentru Părintele Ceresc, iubit.

O pasăre călătoare de aş fi,
Pe cer alene aş pluti,
M-aş înalţa spre Ziditor,
Cuprinsă de un tainic dor.

Dar nu sunt pasăre, floare sau pom.
Sunt cununa creaţiei, un om.
Dator ca să iubesc pe Cel ce ne-a creat
Aş vrea sa fiu creştin adevărat.

Aş vrea să fiu mereu, o candelă aprinsă
Şi-n inimă să ardă focul cel Dumnezeesc.
Să răspândească în jur şi pace şi lumină,
Să se răsfrângă iubirea Domnului Ceresc.

Dar griji şi umbra gândurilor triste
Şi neîncrederea în ajutorul cel divin,
Îmi sting mereu a flăcării văpaie
Şi sufletul îşi plânge în întuneric al său chin.

Dar vine mâna caldă, iubitoare,
A Celui ce pe toate le-a zidit.
Şi îmi aprinde iarăşi focul dragostei divine,
Căci El din veacuri omenirea a iubit.

Şi nu îşi lasă niciodată făptura ca să piară,
Ci cu pronia cerească o ajută tot mereu,
Să se ridice şi să meargă înainte
Deşi drumul pare câteodată greu.

Aş vrea să fiu mereu o candelă aprinsă.
Şi în lumina ei să caut calea spre înalt.
Să îi păstrez focul, ca pe o comoară sfântă
Şi din căldura ei în jurul meu să împart.

Nu am crinul de lumină,
De noroi mi-i viaţa plină,
Ochii-s dezbrăcaţi de taine,
Hâd păcatul pe ecrane,
Şi Tu… plângi peste icoane!
Dar… nu-i plânsu-Ţi în zadar,
Tu eşti cea plină de har!

Maică Sfântă şi Fecioară
Cânt suav de primăvară,
Lauda fecioarelor,
Lacrima izvoarelor,
Lacrima pământului,
Inima Cuvântului,
Bucuria Cerului,
Lacătul misterului.

Ruga mea la Tine zboară
Inima mi-o înfioară,
De iubire- un strop măcar-
Şi-ntr-al ei rece altar
Răsădeşte flori de har!…
Că Tu eşti Măicuţă bună
Floare-a Cerului – cunună.

Pe a cântecului scară
Maică bună Te coboară,
Şi dă foc păcatului…
Lacrima Cuvântului,
Lacătul misterelor
Şi regina stelelor.
Căci noi spunem iar şi iar –
Tu eşti „Cea plină de har”.

Cad fulgi bogaţi din cer
În seara asta sfântă
Iar îngerii ne-ncântă
Cu vesel “leru-i ler”.

Căci s-a născut Iisus
În seara de Crăciun.
Un Sfânt Copil şi bun,
În ieslea cea de sus.

Iar Maica Lui, Maria,
Mereu Îl legăna
Şi-n braţe Îl purta,
Căci El este Mesia.

Vin norii grei din răsărit,
Se-ndreaptă spre apus.
Iisus pe cruce răstignit,
De oameni a fost pus.

Cel ce de mai înainte-a fost
În cerul Său cel sfânt,
Spre lume Faţa Şi-a întors
Să moară pe pământ.

El ne-a iubit atât de mult
Şi mult a suferit,
Şi-a vrut să scoată din trecut
Pe-Adam ce a pierit.

Din moarte la viaţă
De pe pământ la cer
Cu inima voioasă
Îl lăudăm pe El!

Pe drumul vieţii tot mergând
Vei întâlni oameni plângând,
Dar tu să le zâmbeşti cu drag
Căci Hristos a înviat!

Şi pe poteca din pădure
Să-ţi aminteşti mereu de lume,
Şi să îi ajuţi cu drag,
Căci Hristos a înviat!

Şi dacă obstacole apar
Şi gândurile nu dispar,
Să te gândeşti mereu cu drag,
Căci Hristos a înviat!

Hristos pe moarte a călcat
Şi lumea a luminat.
Hristos pentru tine a murit
Şi lumea a mântuit.

Hristos din moarte a-nviat
După ce S-a dus la iad
Şi lumină-a răsărit
Tuturor ce L-au iubit.

El a vrut să-ncurajeze,
El a vrut să lumineze
Şi lumii să dea nadejde.

În noaptea adâncă se rostogoleşte luna,
în candele, amurgul se-ntoarce aprins,
la Poarte Raiului aud cum bate mâna
lui Moş Crăciun, hoinar cu părul nins.

Prin beznă, vine uşor şi se duce…
Bolta podoabe de stele îşi pune,
se tulbură somnul Pruncului dulce
din braţele Mamei preasfinte şi bune.

Blând, Micuţul întinde o mână,
magii uimiţi se-ntorc în Scriptură,
El mută hotarul de vis şi de ape
Iordanului nostru din bătătură.

Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
pavăza credinţei,
arma biruinţei,
vino azi pe cale
să-ţi dau închinare
cu dreapta la frunte,
spre plete cărunte,
cu dreapta la stele
să culeg din ele,
să semăn cu vise
ogoare întinse.
Şi vino, minune,
să-ţi spun rugăciune
să o duci la Domnul,
când biruie somnul.
Tu, pom ce-nfloreşte
şi în mine creşte,
şi nu treci prin toamnă
dezbrăcat de haină,
pom ce veşnic arde,
îmbrăcat în roade,0
ce-n cuiburi cunună
cântările sună,
lemn ales de Domnul
să-mi biruie somnul,
mai vino înflorit
cu nopţi de mai sfinţit,
chip de iasomie,
floare de Marie.
Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
către ceruri scară,
palmele-mi coboară
şi iarăşi se suie
prin cristice cuie.
La capăt de pătimi
ceru-i chin şi lacrimi
şi plânge Fecioară
că uscată-i vara,
şi udă pământul
şi lemnul preasfântul
îi soarbe durerea,
se-ntoarce puterea
şi care putere
ca o mângâiere
să fie cu tine
prin Domnul, creştine !
Amin.