Ovidiu : Venit prin perete

Degeaba am strigăt spre infinit,
De nicăieri tu nu auzi chemarea,
nu mai aștept minuni, un singur dor sublim
să vină înspre mine, cu creangă de măslin.

salută-mă prin morse,
Hai! bate-mi în perete,
cu fiecare sunet ce pumnul tău îl scoate,
cu mine ești aici, și-mi dai putere, Doamne.

și știi că ți-aș răspunde,
dar mâinile-s legate
cu pieptul la perete,
ascultă-l tu cum bate.

degeaba-s pumnii strânși,
căci nu mai am putere,
și-n vorbe mi-ai răspunde,
în ceasul învierii.

Salută-mă prin morse,
atât mai vreau și-aștept
să te-ntăreasca Domnul,
poemul l-am bătut cu inima din piept.

Ovidiu : Despre prieteni

Când prietenii nu-s prieteni,
când câinii toți te lătră,
când cerul nu-i cu soare,
Doar scrisul te mai scăpă.

Ai tot vorbit de prieteni,
ce ai, în suflet drag?
îi omul de nădejde
sau câinele din prag?

Și vreau să văd invers
la ce e prietenie,
să nu mai fii acel-ce o pățește
azi hai să fim acel-care greșește.

Și cred că fiecare
a fost să fie o dată
acel motiv din care,
a început o ceartă.

Azi tu ai pus pe foc
un braț uscat de paie,
chiar de ai vrut sau nu
sau chiar din întâmplare,

Te simți măreț acum,
nimic nu te înmoaie
nu l-ai rănit trupesc,
dar vorbele-l îndoaie.

Da! știu; și mă aștept să-mi spui,
că soarele ți-a luat, privirea-n raze,
acolo tu erai,`plecat la o plimbare,
iar ce a fost a fost așa din întâmplare.

De ce priveai trufaș, cu ochii spre înalt?
și nu i-ai coborât, să-l vezi pe celălalt,
ce-ți folosește totul, ce rost atunci mai are,
ce-ai face cu o arcă, de n-ai avea o mare.

Iar câinele ce-mi spui,
ce l-ai hrănit în prag
Când l-ai lovit s-a dus,
dar te-a privit cu drag.

De el te-ar fi mușcat,
sau de te-ar fi rănit
Ai fi plecat tu blând,
sau iar l-ai fi lovit?

Și nu ți-am spus ce-am spus,
așa că întâmplare,
Cu toții asta facem,
și nu cerem iertare;

Ce-aș vrea să înțelegi,
acum ca cititor,
Când bârna-ți scoate ochiul,
mai lasă paiul lor.

Ovidiu : De ce?

De ce mă lătră câinii, mamă?
Cu ce i-am necăjit? ce bine n-am făcut?
Sau, poate, că plecat în lumea largă
Un colț de pâine, uitat-am să le-aduc.

De ce mă lătră câinii, tată?
Acum când vin acasă neschimbat.
De ce mă lătră, soră, câinii?
Când eu în suflet satul l-am purtat.
De ce mă lătră câinii, frate?
Când lumea largă toată am umblat.

Să-mi spui părinte, Tu, de ce mă lătră câinii?
Căci uite-mă, acasă m-am întors,
Cu anii risipiți, cu brațele înfrânte,
În sufletul pribeag, cu mine, toți ați fost.

De ce te lătră câinii? Tu asta vrei să-ți spun?
Când ai plecat de-aici, aveai un suflet bun,
În lupta lumii prins, în goană de comori,
De toate ai uitat, și sufletul ți-e gol.

Ai risipit în lume, averi neprețuite,
Doar încercând ceva să dobândești,
Și-mi vii acum rănit, cu cele sufletești,
Și vrei să tacă câinii; așa tu te gândești?

Dar ei au fost lăsați, pe om să îl cunoască,
Să-l simtă când e bun, când vrea să îl iubească,
Ei te “citesc” și văd, precum o carte vie,
Că nu mai ești acel, ce dus a fost să fie.

Dar nu îți face griji, căci totul se preschimbă,
Inel și haină nouă; acum să ți se-aducă,
În suflet să devii creștin adevărat,
Și câinii n-or să latre, când te întorci în sat.

E drept ce spui părinte, plecat cu anii-am fost,
Și-am încercat în lume, să îmi câștig un rost
Dar n-am băgat de seamă, că-n lupta ce o duc,
Am sărăcit în suflet, din ce în ce mai mult.

Tu iartă-mă părinte, și tu măicuță dragă,
Că fără să-mi dau seama, în apus ajung acasă,
Și iau cu legământ, ca-ntimpul ce-o să vie,
Creștin am să devin; în suflet și-n trăire.

Ovidiu : Poveste

Era un sat de munte, așa cum e la noi
Și cerul tulburat ca-n vreme de război,
În micul sat întins cu case făr-un geam
Trăia, speriat și singur, copilul meu Adam.

Rămase la bunic, în grija lui să fie
Căci tatăl era dus, și le venise știre
Că a scăpat cu bine, dar are rană grea
Și mama îi plecase, în căutarea sa.

N-a înțeles de ce? Din cel mai fericit
Era acum doar El și bietul lui bunic,
Era în cămăruța cu geamul mic, crăpat
Şi avea mereu în față doar câmpul de luptat.

Și-a luat inima-n dinți și-a mers la înrolare
Dar nu-l primiră acolo, căci nu era prea mare,
Şi-a încercat să facă, ceva să fie bun,
L-au pus atunci să care, obuze pentru tun.

Nu mai e mult, și totul se termină,
Războiul este gata, în sat e iar lumină,
Doar totul e distrus, e ca după prăpăd
Biserici nu mai sunt, nici case nu se văd.

Micuțul meu Adam, se supărase tare
Căci se certase iar, cu cei din unitate,
Şi-acasă supărat, că nu-și primea salariul
După atâta lucru, primise doar amarul.

Nervos și supărat, pe tot ce-l înconjoară,
De lângă pat prinsese, a sparge felinarul,
Și îl izbi cu ură-n oglinda din odaie
Și spartă-n zeci de cioburi, căzuse jos o foaie.

Căci cei bătrâni au vorba
La ce-i de ne-nțeles,
Nu-i cum voiește omul
Ci-i cum ne este scris.

Nu mai privi în urmă, ieși nervos afară
Părea că-n fața lui, tot cerul se coboară
Și-n toată această ură, în toată nebunia,
Intrase iar în casă, pentru a citi hârtia.

Dar iată dintr-odată se lumină la chip
Părea că vede-n față un înger preaiubit,
Aflase din scrisoare că până a pleca,
Tatucul îi lăsase, misiunea cea mai grea.

El îl spunea că-n spate, lângă bătrânii nuci
Se afla ascuns un cufăr cu cărți și galbeni mulți
Să ia de-acolo tot cât este, cât o să ajungă
Și-n sat să sune iar, un clopot și o slujbă.

Dar cărțile ascunse? Căci slovă nu era
Cea care o-nvaţase, în scurta școala a sa,
Cum să-nțeleagă el, ce scrie acolo oare_
Dă fugă peste deal, la preot cu-ntrebare.

– Părinte, zi-mi ce scrie, că dumitale știi
Ce spune-n aste cărți, că nu-s pentru copii.
Și luase popă slovă și răsfoi în tihnă
– Copile, astea-s cărți ce sufletul alină.

Și-a înțeles Adam că tatăl se gândise
Că fără liturghie, sătucul se pierduse.
Și a dat fuga-n lume să cate loc curat
Pentru a ridica, Biserică în sat.

Și-n curtea cea din față, avea acum dorință
Să fie construită și-o mică grădiniță
Și-o casă-n care mulți copii fără părinți
Să aibă alinare, să n-aibă suferinţi.

Era acum mai mare, era un dârz flăcău
Căci suferise multe, și învăța din rău,
Că tot ce-i bun se face cu inimă curată
Şi cunoscuse acum o minunată fată.

El o știa de mică  dar un-ndrăznea a-i spune
Ce pentru el era, doar ea mai drag pe lume
Era o Cătălina cu iz de iasomie
Pe care în final, o luase de soție.

Și-n ziua nunții lor se adunase satul
Era o fericire căci se-nsura băiatul
Ce-l ce făcuse-n sat minunea cea mare
De le-a redat credința și locul de-nchinare-

Dar ce se vezi? în poartă dinspre apus,
Apare un bătrânel, de-a lui bătrână dus
Și merge șchiopătând, pe semne că-i rănit
Întreg alaiul tăce, rămâne-nmarmurit.

Și mirele se-ntoarce, un cald șuvoi de lacrimi
Pe față se prelinge, căci tainică minune
Că se întoarse astăzi, tătuc plecat în lume
Adus la braț de maica, ce-i dase a lui nume.

Și iată marea nuntă, marea veselie,
Era cuprinsă-n lacrimi, cu iz de bucurie
Căci tatăl luase vorba în faţa tuturor
Şi își strângea la brațe al său iubit odor.

Și-a cuvântat bătrânul, că singura dorință
Ce a avut pe front, ce i-a sădit speranță
A fost că într-o zi, să vadă într-al său sat
Biserică înaltă și fiul însurat.

Acum în prag de seară termin de cuvântat
Războiul este gata, doar rănile-au ramas,
În toată această zarvă, această nebunie,
În sat trag tunuri salve-acum de bucurie.

Ovidiu : Un alt apus de soare

Fă-mă să înțeleg de ce se înroșește-
Natura. Şi aerul e mai curat
De ce când vreau să scriu, ceva mă poticnește,
Să-ți povestesc apusul-așa de minunat.

Se încunună ziua, își ia din nou veșmântul
Cu soarele ea astăzi își termină cuvântul
Rămâi acum închis într-un imperiu care
preface totul roșu și care-apoi dispare.

Zi-mi tu ce-ai câștigat din ziua ce-ncheie
Ce ai văzut frumos, sau ce ți-a dat idee,
ce te-a făcut mai bun, ce bine ai făcut
cu cine ai vorbit, pe cine ai cunoscut.

Sfârșitul care acum, încetul se pornește
E asfințitul roșu, ce totul cucerește
E un final de zi, de patimă și de durere
E vremea ta de rugă, un of și-o mângâiere.

Apusul nu-i sfârșitul,
Nu vreau să cred c-un soare,
mă crește și m-ajută
Să fiu cu-o zi mai mare.

Din tot ce văd mai bun și mult mai luminos
E că la asfințit, tot omu-i bucuros,
Că a trecut ce-i greu, că merge spre odihnă
Că ce-a fost azi a fost, că mâine-i altă luptă.

Nu-i un război cu pușcă, cu arme și cu tun
E un război de fapte și vorbe cu venin,
cu toți suntem soldați, niciunul nu-i mai mare
și dintre cei mai buni sunt cei ce au răbdare.

Cred că apusul trece, de fapt … a și trecut
Noaptea cu tot ce are , pe toți ne-a cucerit
E ceas de rugăminte și ceas de mulțumit
Căci Tatăl cel Ceresc în pază ne-a ținut

Ovidiu : poem mut

ieri m-am visat un mim ce nu ştia mima
aveam mănuşi de pânză, vroiam să fac ceva
şi-am vrut să trag de inimi, căci nu pot altceva
să smulg din toţi un zâmbet, dar nimeni nu zâmbea.

amestecat, am râs, am plâns şi n-am crezut
că fără vb multe, cam nu poţi fi văzut.
fără cuvinte dulci, tu nu mai poţi zâmbi
fără să spargi un “geam”, azi nu mai poţi iubi.

apropele, azi, e cel mai depărtat
şi fie vrem sau nu, e marele păcat
nu ne iubim vrăjmaşii, precum în cărţi e scris
şi alergăm cu toţi … spre locul interzis.

ştiu că e cel mai simplu a spune:nu se simte
cum să-i arăţi că îl iubeşti-fără cuvinte
inimă sus, credinţa poţi învinge
inbratiseaza-l azi şi sigur … va-nţelege.

…………………………………………

acum eu îţi lansez o simplă provocare
fără să spui nimic, fără să-i dai o floare,
arată-i celei dragi, din gesturi mult prea simple
că dragostea e mare, nu-ţi trebuie cuvinte.

Ovidiu : Timp

Se aşternuse iubirea peste praf,
Şi-n urmă nimeni nu mai vine
Te-ai duce înapoi acolo unde,
Nici timpul şi nici răul nu ajunge.

Acasă toţi te-au aşteptat ca niciodată
Şi braţele păreau că le-au întinse,
Nu te-au îmbrăţişat ca altă data
Ci ei ţi-au arătat amarul şi suspinul.

Copii vin râzând cu voia bună a tinereţii
Adulţii tac şi meditează-n rouă dimineţii.
Nu ştiu că Mâine îţi va fi mai bine
Nu ştiu că eşti aici şi nu vei fi şi Mâine.

Te-au preţuit atunci când te-au văzut,
apoi de mulţi ai fost înlăturat din minte
Nici n-au gândit că ai un crez şi c-ai putut
Să râzi şi azi, să ierţi, să poţi să crezi şi-n Mâine.

Închis de voie şi nevoie cu oamenii haini,
Te joci cu îngerii când nu mai ai prieteni
Aştepţi duminica din sat să-ţi vezi stăpânul
Doar el te mai aşteaptă, să îţi aline oful.

Ovidiu : In memoria lui Adrian Paunescu

Nu-mi pare rău de ce-a trecut
Dar parcă am pierdut prea mult
Sunt răni în piept ce nu mai dor
şi cred că vin din viitor.

Era aşa de multă lume
Că cimitirul se umpluse azi cu vii
Tu stai în pasul de plecare
Şi înapoi n-ai cum să fii.

Ca flacăra ce veşnic este vie
Tu, ne-ai lăsat morman de pozie
Îţi mulţumim de tot ce ai făcut, bătrâne
Acum drum bun, te-aşteptă lumi mai bune.

Ovidiu : Vremea de inceput

Din lista nesfârşită de păcate
Încerc să fug pe cât se poate,
Dar litere şi fraze, ploaie de cuvinte
Îmi cad acum pe ochi şi-n minte.

Mi s-a părut aşa de omenesc
Greşeala, dar şi felul cum greşesc.
De ce nu m-am oprit în clipa de odihnă
Şi mi-am dorit mai mult, dar fără tihnă.

Odată tot ce-i dus nu-l mai întorci,
Ce rupi, cu greu mai poţi să coşi.
Frânturi de rugăminţi au mai rămas
Trezirea suflete, eu nu mă las…

Alăturaţi cu toţii-n rugăciune
Suntem departe şi apropiaţi de tine
Aşa e şi cu acum, e început de drum
Inima sus, pornim spre tot ce-i bun.