Ionel CROITORU : Frunza neagră

Peste câmpuri monahale
paşte Floarea cea Cerească,
frunza neagră a dreptăţii
cu genunchii-n osteneală.

De sunt frunzele-n metanii,
duhu-i sfânt, ceru-şi presară
lacrimi-n glasul monahii,
rugăciunii dându-i mană.

Teamă-i pusă-n cea fiară
viespii frânte-s de duh sfânt,
când în geană monahală
soarele-i rugă şi cânt.

Munţilor pitiţi sub creste
pustinicii le dau mireasmă,
jertfă-i fruntea rugăciunii
stâncă-n viaţa crestinească.

Chiar şi suflete-n adâncuri
mişcă frunza monahală,
când prin osteneală rugii
sânge sfânt e şters din rană.

Sunt comori ce nu-s atinse
de priceperea lumească,
voia minţii depărtandu-i
chiar de Floarea cea Cerească.

Maria-Lucia CORNEA: Parintelui Iustin

A fost un fapt real sau poate un vis,
Când pronia divină aşa a făcut
Ca mâna dreaptă să-ţi sărut,
Eu, leşul păcatelor de nedescris!

Cu jind aşteptam binecuvântarea
Îngenuncheată la picioarele-ţi sfinte,
Inima îmi era goală de cuvinte,
Iar privirea ta îmi tăia răsuflarea.

Aş fi stat părinte acolo o veşnicie
Cu o inima frântă, rugătoare,
Aş fi alungat şi o rază de soare
Dacă aceasta nu-ţi era trimisă ţie.

Te priveam părinte ca pe o icoană
Copleşită de a ei frumuseţe,
În chipul tău era atâta blândeţe!
Ce taină ascundeai părinte, ce taină?

Părinte Iustin, îl rog pe Dumnezeu
Să-ţi dea ani din anii mei,
Să ne înmiresmezi ca floarea de tei
Topind din lume al necredinţei seu!

Maria-Lucia CORNEA: Monahiei Varsanufia

Un trandafir alb, tămâios
Odrăslit în ţinutul ardelenesc
Îi slujeşte cu patos lui Hristos,
Înfiată de pământul moldovenesc.

Cu faţa albă ca şi crinul,
Cu chipul blând, îngeresc
A îmbrăcat cu ardoare cinul,
Cinul cel sfânt monahicesc.

De pe buze îi curg râuri de miere
Sub privirea blândă te învăluia,
Ţi-ar purtat cu drag a ta durere
Dacă Dumnezeu îi permitea.

În trupul ei atât de firav
Se afla acea sfântă ascultare,
În inima mea gemea un glas grav:
,,Învaţă de la această floare!”

M-a cucerit atunci pe loc
Pietatea şi ale ei virtuţi,
Iubirea m-a încălzit ca un foc
Şi îmi străbătea ai inimii munţi!

Cristina ONOIU: O minune a Maicii Domnului

Creştinilor, de nu credeţi
Că Maica lui Dumnezeu
A fost şi este Fecioară,
Ascultaţi ce vă spun eu.

Într-o carte veche scrie
O frumoasă învăţătură,
Care va cutremura
Întreaga noastră făptură.

Cu sute de ani în urmă,
Satana a ispitit
Pe un dascăl credincios
Şi cu hula l-a lovit.

Căci el nu putea să creadă,
Cum Preasfânta Născătoare
A fost şi este Fecioară,
A noastră Ocrotitoare.

Auzind de-un pustnic bun,
Ce se nevoia din greu,
Plecă spre peştera lui
Cu nădejde-n Dumnezeu.

Fiind cu duh văzător,
Pustnicul ştia că vine
Şi l-a-ntâmpinat pe cale,
Vrând să-l îndrepte spre bine.

Dascălul l-a salutat
Făcându-i metanie,
Dar nu a primit răspuns,
Mai mult din smerenie.

Cuviosul  a  lovit
Cu toiagul într-o stâncă,
Şi-a-nceput să  glăsuiască,
Cu-o voce puternică:

“Fecioară  mai înainte
De naşterea lui Hristos”,
Şi atunci a răsărit,
Un crin c-un miros frumos.

“Fecioară în naştere”
Şi, din nou, a răsărit
Un alt crin mirositor,
Dascălul fiind uimit.

“Fecioară  după naşterea
Sfântă a lui Dumnezeu”,
Glăsuit-a cuviosul…
“Şi va rămâne mereu”.

Atunci , din nou, răsărit-a
Un crin alb strălucitor,
C–un miros ce te-nălţa,
Pân‘ la slava stelelor.

Astfel s-a descoperit,
O preaslăvită minune,
Că, Maica lui Dumnezeu,
Fecioară a fost şi rămâne.

S-a preaslăvit şi  Treimea
Cea Sfântă, unită-ntr-una,
Prin cei trei crini răsăriţi,
Ce ne dau nouă  lumina.

Ca să credem cu tărie,
Într-un singur Dumnezeu,
Unit în trei ipostasuri,
Binecuvântând mereu.

Şi în Fecioria Sfântă
A Preasfintei Născătoare,
Pe care–o rugăm mereu
Să ne fie Ocrotitoare.

Maria-Lucia CORNEA : Binecuvantarea parintelui monah

Ieri am primit o binecuvântare
Ce mi-a adus tot cerul în inima mea
Şi am simţit cea mai mare comoară
Ce poate o inimă umplea!

Simţeam că am prins aripi să zbor
Şi că puteam atinge Everestul,
Bucuria şi pacea mă copleşeau
Şi aş fi îmbrăţişat tot Universul.

Ca o cascadă ce curge din înalt
Aşa mi s-a revărsat binecuvântarea;
Cu nici o bucurie telurică n-aş asemăna
Ca aceea ce mi-a dus iluminarea.

Ce putere au acele mâini sfinte
Ce creştetul mi l-a binecuvântat,
Câtă rugăciune a străbătut prin ele,
Ce liniştea sufletească în mine s-a durat!

Luca Ionel BRANISLAV: Inger sau calugar

Se aude-n depărtare
Un cântec preafrumos,
Ce-ar putea să fie oare?
Un imn Domnului Hristos.

Al cui e cântul drăgăstos
Atât de lin şi de sublim
Atât de dulce şi duios,
O fi pe-aici vre-un Heruvim ?

O fi vreun îngeraş căzut
Între oamenii ce pier,
Care plânge nevăzut,
Căutând calea către cer?

Văd în depărtare-un munte
Şi nici ţipenie de om,
Oare muntele să cânte
Pe aşa un dulce ton ?

Mă apropii-ncetişor,
Dar mă opresc mirat:
Oare acest vântişor
Să cânte-atât de minunat?

Lângă munte am ajuns
La o peşteră micuţă,
Cine oare stă ascuns
Aici, că o vrăbiuţă ?

Intru, dar cu mare teamă
Micindu-se inima mea,
Şi fără să mă bage-n seamă,
Un monah, plângând, cânta.

Şi cânta el şi plângea
Ca fiind al nimănui,
Tot muntele se întrista
Şi plângea de jalea lui.

Iar când în duh se bucura,
Şi stâncile se veseleau,
“Osana” peştera cânta
Şi cu toţi slavosloveau.

Şi cânta cântec de dor
Cum n-am auzit nicicând,
Către al sau Mântuitor
Atât de trist, smerit şi blând.

Tristeţea lui mă întrista
Şi cu el plângeam şi eu,
Cântul lui mă veselea
Şi mă ‘nălţa la Dumnezeu.

Multă vreme am stătut
Topindu-mă în al sau zel,
Că aşa mi s-a părut
Că ceru-ntreg este în el.

Poate a fost o minune,
Acea albă floare de nufăr,
Nici acuma nu pot spune
De-a fost înger sau călugăr.

El demult este plecat,
Dar mai răsună pe pământ,
Glasul lui imaculat,
Glasul imnului cel sfânt.

Luca Ionel BRANISLAV: Dor de manastire

Îngeraşul meu preabun
Călător pe-acelaşi drum,
De la Tatăl ai venit,
Peste tot m-ai însoţit,

Ziua, seara-n dimineaţă,
Până-n clipa cea de faţă.
Eu acum smerit te rog
Du-mă la Hodoş-Bodrog,

Acea sfântă mânăstire
Unde am primit simţire,
Simţire sfântă creştinească
Şi bucurie cerească.

Unde Iisus m-a mângâiat
Şi pace sfântă am aflat
Unde har mult am primit
Şi Preasfânta mi-a zâmbit.

Îţi aminteşti, îngere bun,
Fiind obosit de pe drum,
Imediat cum ajungeam
M-aştepta stareţul Iovan,

Cu creştinească urare,
Dându-mi binecuvântare.
Acest monah minunat
De Domnul binecuvântat

Cu multă, multă-nţelepciune
Ce nimenea nu poate spune;
Acest sfânt conducător,
Al sufletelor blând păstor.

Un alt părinte luminat
Pe care eu l-am aflat,
Este părintele Manase,
Un sfânt în carne şi oase,

E un ocean de iubire,
Un munte de milostivire.
El mi-a fost mamă şi tată,
Avea dragoste adevărată;

Înger în trup şi smerit,
De toată lumea preaiubit.
El mi-a îndulcit amaruri
Şi m-a copleşit cu daruri,

Daruri smerite şi sfinte
De la un cuvios părinte.
Pe părintele Gherasim,
Frumos ca un Serafim,

Înţelept ca un Heruvim,
Îl fericim şi îl iubim.
Noi cu toţi prea bine-l ştim
Cu glasul lui duios şi lin

De la sfintele masluri divine;
Cel ce este pentru mine
Un minunat învăţător,
Un bun povăţuitor,

O pafta sfântă mi-a dat
Utrenia m-a învăţat,
M-a sprijinit, m-a ajutat
Şi m-a binecuvântat.

El la sfinţenie te-mbie
Prin pildă şi teologie,
Un monah-un paradis
Ce în cuvinte-a fi descris,

Pe cât este de vizibil
Pe atât de imposibil.
Toţi monahii mi-erau fraţi,
Aceşti curaţi, nevinovaţi,

Lui Dumnezeu subordonaţi
Aceşti monahi adevăraţi
M-au cazat, m-au ospătat,
Pentru mine s-au rugat.

Oh, ce buni au fost cu mine
Şi acele slujbe divine
Ce te înălţau la rai,
Domnului viaţa să-i dai!

Dar acuma sunt departe
De bucurii nu mai am parte,
Sunt o floare între spini
Un străin între străini.

Nicicând nu mă pot ierta,
Rănită e inima mea
Aşa uşor i-am părăsit
Pe cei care m-au iubit

Şi mă iubesc în continuare
Cât e luna, cât e soare.
Care-n pomelnicele lor
Mă pomenesc cuprinşi de dor.

Dar şi eu acuşa mor
De dorul părinţilor,
De-ale lor blânde priviri
Şi de-a sfintei mânăstiri.

O, iubiţii mei părinţi
Ce străluciţi ca nişte sfinţi,
Trebuia să mă siliţi
Şi chiar să mă biciuiţi

Că să nu mai plec departe,
Să stau acolo pân’ la moarte
Acolo, în mijlocul vostru,
Unde-i Dumnezeul nostru,

Unde de toate aveam
Ca în sânul lui Avraam.
Acum aş da averea-ntreagă
Să vin la voi cât mai degrabă,

Dar mă săgeată-un negru gând
Că n-am să vă mai văd nicicând
Şi-am să adorm ca cei mişei,
Departe de părinţii mei.

Şi de-oi muri între străini
Precum floarea între spini,
Să ştiţi că v-am iubit puţin
Dar sincer şi cu suflet plin

Şi a voastră mânăstire
Să înflorească-n veşnicie.
Dar poate într-o bună zi
Sus în cer ne-om întâlni,

În raiul Domnului preasfânt
Şi vom privi spre-acest pământ,
Amintindu-ne de-această zi
Şi pe Domnul vom slăvi,

Primindu-mă-n acelaşi cort
Pe mine cel îndepărtat şi mort.
Îngeraşul meu preabun
Scoate-mă din nou la drum,

Şi du-mă la mânăstirea mea,
Că lumea-i falsă, lumea-i rea.
La icoane să mă-nchin,
Să mă-nalţ în cânt divin,

Cu strana să cânt în cor
Să beau apa din izvor!
Du-mă îngere te rog
La mânăstirea Bodrog,

La al părinţilor sobor
De care mi-e atât de dor
Mi-e dor de toată sfinţirea
Şi de toată mănăstirea,

Care la cer m-a trimis,
Dar am fugit din paradis.
Acolo-i mănăstirea mea,
Acolo eu să mor aş vrea,

Între icoanele cu sfinţi,
Lângă scumpii mei părinţi.
Plâng şi suspin mereu,
Acolo e sufletul meu,

Acolo mă gândesc mereu,
Acolo este Dumnezeu !!!

Luca Ionel BRANISLAV: Monahala

Vântişor de primăvară
Tu din ceruri ai purces,
Haină neagră monahală,
De bună voie te-am ales.

Haină neagră a robiei
Ce bucurii cereşti îmi dai,
Tu eşti mantaua bucuriei
Ce mă duci pe mine-n rai.

Haină neagră a pocăinţei
Ce te port cu umilinţă,
Tu eşti mantaua suferinţei
Ce mă duci la biruinţă.

Haină neagră ca pământul
Ce mă-nalţi în zbor ceresc,
Tu eşti suspinul, tu eşti cântul
Dorului călugăresc.

Călăuzeşte-mă în viaţă
Smereşte-mă în propriul eu,
Lacrimi adună-mi pe faţă
Şi du-mă sus la Dumnezeu.