Poezii Ortodoxe

Ca Samarineanca Doamne îţi cer,
Când la fântâna lui Iacov te-a întâlnit,
Să nu mă laşi Iisuse în beznă să pier,
Să Te laşi şi de mine, stăpâne, găsit!

Îţi cer, te implor şi eu ca să îmi dai
Să beau o picătură din apa cea vie,
Lângă mine aş vrea mereu să stai
Paşii care-i fac, să-i fac spre veşnicie.

Ajută-mă ca şi ea să recunosc
Că Tu eşti Dumnezeul iubirii,
Milă, iubire să învăţ să dobândesc
De la Tine Domnul milostivirii.

Ca şi acei oameni, odată din Sihar
Ce însetau după ale Tale cuvinte,
Picură-mi ca şi lor un strop de har,
Să nu rămân goală ca nişte oseminte.

Într-o sală rece
de spital,
pluteşte mirosul morţii;
aici femeile
purtătoare de prunci
leapăda rodul,
minunea vieţii.
Aici este abatorul
în care pruncii
sunt tăiaţi,
aici oprim zborul
unor sufletele
ce cereau viaţă
din pântece pietrificat.
Aici medici criminali
asistente criminale,
femei ce nu cunosc
cuvântul ,,mamă”
au un singur ţel
instantaneu să stingă
viaţa firavă.
Gândiţi-vă toţi
că pruncii aceia
or să ceară
din mâna voastră
sufletul stins
ce la Domnul
n-a putut să zboare.
Când pruncii ucişi
de Irodul din noi,
la judecata finală
cu toţii or veni,
ce cuvânt veţi spune
când veţi auzi
plânsul mai sus de nori?

În noaptea de Crăciun luminos
Se mai găsesc Lazari pe la poartă
Cerând milostenie cu mâna tremurată,
Şi pentru aceştia s-a născut Hristos!

În colindul  acesta  lin şi duios
Mai sunt bolnavi uitaţi pe paturi
Gemând în dureri cu sacadate oftaturi,
Şi pentru aceştia s-a născut Hristos!

În acest praznic mare, frumos
Se mai află orfani fără mamă
Ce aşteaptă o mângâiere din palmă,
Şi pentru ei s-a născut Hristos!

În dangăt de clopot maiestuos
Mai sunt bătrâni uitaţi de lume
Ce aşteaptă copii, nepoţi să-I adune,
Şi pentru aceştia s-a născut Hristos!

În Crăciunul feeric şi înduioşător
Să ne gândim cum poate eu sau voi
Vom striga cândva loviţi de nevoi,
Şi pentru noi s-a născut Hristos!

Afară copiii colindă
Prin fulgii albi de nea
E o seară feerică, sfântă,
Azi s-a născut Mesia!

Fecioara Sfântă azi ţine
Pe braţe Sfântul odor,
Darul sfânt din cer vine
Şi îngerii cântă în cor.

Îngerii astăzi vestesc
Păstorilor marea minune
Şi fericiţi ei pornesc
Pruncului să I se închine.

Vântul adie prin cetini
Şi tainic parcă şoptesc
Printre atâtea rele şi patimi
S-a născut copil ceresc.

Pruncul e marea comoară
Ce s-a dat umanităţii,
E iubirea ce ne împresoară,
E taina cea sfânta a vieţii.

În memoria lui Liviu Lungoci

Cum pot să mângâi, Doamne, eu
O mamă ce şi-a pierdut copilul,
Cum să-i alin suspinul greu
Şi lacrima amară ca pelinul?

Îmi împletesc cu ea lacrimile grele
Şi mă arde cu foc a ei suferinţă,
Încerc eu păcătoasa să-i arăt o cale
A rugăciunii, a neclintirii în credinţă.

E grea povara, dar trebuie purtată,
Dupa rele, bune ar trebui să mulţumim,
Aşa cum Iov prin grele încercări odată
Ne-a învăţat să răbdăm, să nu cârtim.

Dar lacrimile mamei nu-i dau pace
Şi gândurile triste o împresoară,
Amintirea copilului ce sub cruce zace,
Într-o ţară depărtată, o doboară.

Câtă iubire e într-o inimă de mamă
Şi câtă milă, suferinţă, ea duce,
Icoana Maicii Domnului mă cheamă
Să-I arăt pe Iisus Hristos pe cruce.

Acum Doamne mă rog pentru ea
Mângâi-o Iisuse cum numai Tu ştii,
Şterge-i lacrima mai sărată ca sarea
Că şi-a pierdut unul dintre fii!

Ne-am adunat mii şi mii
Veniţi din toata ţara,
Ce ardem de dor ca nişte făclii
Ca să ne ridici, părinte, povara.

La Sfânta Ta Pomenire
Porniţi de prin văi şi munţi,
Suntem cea mai tare oştire
De mireni, monahi şi părinţi.

Am venit să ne  închinăm
Cu pioşenie la al Tău mormânt,
Cu recunoştinţă să sărutăm
Crucea din lemnul cel sfânt.

Azi părinte, la cer te avem
Al nostru scut în nevoi,
Cu tine alături purcedem,
Fără temeri de amarnice ploi.

Ajută-ne ca drepţi să stăm
În Sfânta noastră credinţă,
Exemplul brazilor să luăm
Străjuindu-te cu recunoştinţă.

Din Ţara Făgăraşului cu fior
Spre Ţara Haţegului cu dor,
Pornesc cu patos, cu inima arzând
La Prislop la un Sfânt mormânt.

Părintele îmi întinde mâna
Şi mă ajută să ţin bine cârma,
Ca să nu am oprelişti pe cale
Să mă izbească vântul în rafale.

Arsenie, părintele, mă cheamă
La mormant, dar înaintez cu teamă
N-am reuşit să-mi schimb purtările
Fiind vrednică de toate ocările.

Lui vreau să-i arăt veşmântul
Murdar, întinat de tot păcatul
Şi îi cer să mă ajute să-l albesc
Prin lacrimi, rugă şi dar ceresc.

Veniţi cu toţii la mormânt
Să vedeţi cum poate un sfânt
Să vă spele-n lacrimi, de păcat
Pacea să vă dea şi un suflet curat.

Cândva va fi o judecată
Dreaptă, fără mituire;
Voi fi şi eu acolo odată,
Nu voi putea cere milostivire.

Cum voi putea ca să privesc
Faţa Domnului cea Sfântă ?
Nu voi putea să îndrăznesc
Când faptele mele cuvântă.

Atunci lacrimile nu vor folosi
Nici rugăminţile cu ardoare,
Când eu aici pe-acest pământ
N-am înţeles că sunt călătoare.

Voi da seama de fiece cuvânt
Spus fără băgare de seamă,
De viaţa ce s-a scurs în vânt
De faptele-mi ce o îngaimă.

Când toţi în cer se desfătează
De Maica Sfântă şi de Sfinţi
Şi drepţii toţi se minunează,
Eu să ard în scrâşnetul de dinţi?

În post noi cultivăm tăcerea
Ca pe cea mai râvnită roadă
Şi alungăm de la noi părerea,
Care duce la clocotită sfadă.

Ne-am pus pecetea pe buze
Şi ochii la Cer voim să-i înălţăm,
Gândurile ca ale toamnei frunze
Încercăm să le mai măturăm.

Rugăciunile sunt mai fierbinţi
Din inimi sincere descătuşate,
Vorbim cu Domnul Iisus şi Sfinţi,
Cu Maica Sfântă, cu tenacitate.

Încercăm sufletul să-l curăţim
De la hrană să ne înfrânăm,
Un om nou vrem ca să zidim
Păcatul din noi să îl înfierăm.

Ne înfrânăm trupul pământesc
Ca să curăţim sufletul de patimi,
La Sfântul Dositei mă gândesc
Şi la ucenicul lui, prin lacrimi.

În post acei Sfinţi postitori
Viaţa lăuntrică au desăvârşit,
Iar noi ca păcătoşi muritori
Să nu trecem pe drumul bătătorit?

Gândurile exterioare le pecetluim
Mintea o facem slugă ascultatoare
La cer să privească, la lucrul sublim,
De la cele telurice să zboare!

O stea luminoasă călăuzea poporul
Din pustia Sarovului spre cer,
Era blândul Serafim-iubitorul
Ce primea oricare suflet stingher.

Atâta bucurie duhovnicească avea
Şi atâta iubire pentru fiece om,
Cu vorba blândă pe toţi mângâia
Şi răcorea ca umbra unui pom.

Prin post şi rugă neîncetată,
Nevoinţe ascetice de neînchipuit,
Cu viaţa ca roua de curată,
Harisma străvederii i s-a dăruit.

Tămăduia bolnavii de suferinţa mare,
Când ruga lui la cer s-a înălţat,
Şi bolnavii făceau ascultare
Şi Icoana Maicii Sfinte au sărutat.

Pe buze numele Domnului avea,
Iar în minte şi inimă purta
Comoara de preţ pe care o ducea
Şi dulceaţa cerească o gusta.

I-a fost sprijin Împărăteasa Luminii
Şi paşii mereu i-a îndrumat,
Când cu sufletele albe ca şi crinii
La Diveevo obştea de maici a înfiinţat.

Şi dacă azi în cer sălăşluieşte
În soborul Sfinţilor Părinţi,
Serafim de Sarov nu părăseşte
Pe cei ce au credinţă în Sfinţi!