Maria-Lucia CORNEA : Departe de Tine

Departe de Tine eu nu pot trăi,
Căci lacrima e mult mai sărată
Şi e ferecată a inimii poartă
Ca să pot Doamne cu Tine grăi!

Departe de Tine cerul e înnorat,
Iar soarele parcă nu-mi  răsare,
Ochii nu pot să privească în zare
Totul este gol şi prea întunecat.

Departe de Tine simt că mă sufoc
Fumul durerii e atât de dens,
Şi viaţa s-ar scurge fără sens
De nu eşti Domne pe primul loc.

Departe de Tine nu am odihnă
Când clopotul inimii bate fără rost
Prin lacrimi, rugăciuni şi post
Te chem iar, blânda mea Lumină!

Maria-Lucia CORNEA: Parintelui Iustin

A fost un fapt real sau poate un vis,
Când pronia divină aşa a făcut
Ca mâna dreaptă să-ţi sărut,
Eu, leşul păcatelor de nedescris!

Cu jind aşteptam binecuvântarea
Îngenuncheată la picioarele-ţi sfinte,
Inima îmi era goală de cuvinte,
Iar privirea ta îmi tăia răsuflarea.

Aş fi stat părinte acolo o veşnicie
Cu o inima frântă, rugătoare,
Aş fi alungat şi o rază de soare
Dacă aceasta nu-ţi era trimisă ţie.

Te priveam părinte ca pe o icoană
Copleşită de a ei frumuseţe,
În chipul tău era atâta blândeţe!
Ce taină ascundeai părinte, ce taină?

Părinte Iustin, îl rog pe Dumnezeu
Să-ţi dea ani din anii mei,
Să ne înmiresmezi ca floarea de tei
Topind din lume al necredinţei seu!

Maria-Lucia CORNEA: Monahiei Varsanufia

Un trandafir alb, tămâios
Odrăslit în ţinutul ardelenesc
Îi slujeşte cu patos lui Hristos,
Înfiată de pământul moldovenesc.

Cu faţa albă ca şi crinul,
Cu chipul blând, îngeresc
A îmbrăcat cu ardoare cinul,
Cinul cel sfânt monahicesc.

De pe buze îi curg râuri de miere
Sub privirea blândă te învăluia,
Ţi-ar purtat cu drag a ta durere
Dacă Dumnezeu îi permitea.

În trupul ei atât de firav
Se afla acea sfântă ascultare,
În inima mea gemea un glas grav:
,,Învaţă de la această floare!”

M-a cucerit atunci pe loc
Pietatea şi ale ei virtuţi,
Iubirea m-a încălzit ca un foc
Şi îmi străbătea ai inimii munţi!

Maria-Lucia CORNEA : Binecuvantarea parintelui monah

Ieri am primit o binecuvântare
Ce mi-a adus tot cerul în inima mea
Şi am simţit cea mai mare comoară
Ce poate o inimă umplea!

Simţeam că am prins aripi să zbor
Şi că puteam atinge Everestul,
Bucuria şi pacea mă copleşeau
Şi aş fi îmbrăţişat tot Universul.

Ca o cascadă ce curge din înalt
Aşa mi s-a revărsat binecuvântarea;
Cu nici o bucurie telurică n-aş asemăna
Ca aceea ce mi-a dus iluminarea.

Ce putere au acele mâini sfinte
Ce creştetul mi l-a binecuvântat,
Câtă rugăciune a străbătut prin ele,
Ce liniştea sufletească în mine s-a durat!

Maria-Lucia CORNEA: Fara rod

Ca norii înfuriaţi care apar pe cer ,
Cu vuietul năpraznic în miezul zilei,
Ca pocnetul dat de un bici de fier
Aşa loveşte răutatea în lipsa milei.

Ca pomul înflorit, dar fără rod,
Aşa este omul fără fapte bune;
Când va trece pe al veşniciei pod
Doar lacrimi mai poate să adune…

Ca o fântână fără strop de apă
Aflată în calea unui însetat,
Aşa este credinţa care nu adapă
Sufletul ce se scaldă în păcat.

Ca norul ce nu revarsă pic de ploaie
Pe pământul sterp şi secetos,
Aşa este inima ce nu are vâlvătaie
Şi nu aleargă plângând la Hristos.

Maria-Lucia CORNEA: Bunicului meu

Îmi amintesc de o Sfântă Duminică
În care bunicul meu, om cucernic,
Urca spre Biserică cu iubire şi frică,
Ca slujitor al Bisericii destoinic.

Ne lua de mână pe cei doi nepoţi
Şi pornea cu noi spre Sfânta Liturghie,
Apoi ne închinam la iconostas cu toţi,
Parcă sorbind prin sărut apa cea vie!

Ne aşezam la locurile bine ştiute
Şi într-o atmosferă caldă, cerească,
Sufletele noastre de preot erau lipite
Făcându-l atât de divin să liturghisească.

Câtă bucurie în ochi avea bunicul
Şi cu câtă iubire ne mângâia,
Visul lui era ca să purtăm stindardul
Credinţei ortodoxe ce în el vuia!

Azi, după zeci de ani, privesc o strană
În care nu se mai află bunicul meu,
Şi inima-mi revarsă lacrimi în taină
Şi ecteniile le cânt tot mai greu…

Maria-Lucia CORNEA: A mai cazut o frunza…

În memoria lui Nicolae Vlad

A mai căzut o frunză verde din copac
Prin căderea ei alte frunze au tremurat,
Şi legănându-se a picat pe pământ
Şi pământul a aşteptat-o flămând.

Foşnetul frunzelor i-a adus un cânt
Un cânt de jale purtat de asprul vânt,
Iar ploaia a spălat-o cu lacrimi amare
Şi-a primenit-o pentru marea plecare.

Maria-Lucia CORNEA: Maicuta indurerata

Eşti tristă Maică Sfântă
Şi buzele Tale nu mai cuvântă,
De durerea cea sfâşietoare
Din inima-Ţi cea rugătoare.

Pe Fiul Tău, Soarele Dreptăţii,
Pe Dătătorul Sfânt al Vieţii,
Îl urmezi frântă spre Golgota
Gemând în spate la toată cohorta.

Pieptul îţi tresaltă cu suspin
O, Măicuţă iubită, ce mare chin,
Ce sabie a pătruns în al tău suflet,
Răutatea lumii având trist răsunet.

Pe Fiul Tău îl priveşti pe Cruce
Câtă povară poţi Maică duce!
Aş vrea prin lacrimi să-Ţi şoptesc
,,Şi eu Măicuţa mea Îl iubesc!”

Îl iubesc prea Sfântă Născătoare
Privind la Cruce, cu cutremurare,
Privesc cum pentru al meu păcat
Domnul meu sângele a vărsat.

Maria-Lucia CORNEA : Copii inlantuiti

,,Părinţii au mâncat aguridă
Şi copiilor li s-au strepezit dinţii”;
Fie ca Sfântă Scriptură să aprindă
Flacăra credinţei ce au gustat-o Sfinţii!

Păcatele tinereţilor şi neştiinţa
Lovesc în urmaşi cu sălbăticie,
Se cutremură părinţilor toată fiinţa
Când copiii port poveri cu silnicie.

Lumea astăzi nu mai ia aminte
La învăţătura Sfinţilor Părinţi
Şi Decalogul neîmplinit se simte
În atitudinea ,, copiilor-doriţi”.

Se scutură relele în aceşti copii
Ca primăvara florile albe de măr,
În ochii părinţilor fierbinţi sunt stropii,
Că au semănat minciună în loc de adevăr.

Dacă prin pocăinţă nu ne vom întoarce
La Domnul nostru mult milostiv,
În suflet nu vom avea pic de pace
Iar copiii vor mai plânge cu motiv!

Maria-Lucia CORNEA : Pe Cruce

Cu braţele-Ţi întinse
Ne îmbrăţişai pe toţi,
Cu rănile-Ţi aprinse
Din moarte Tu ne scoţi.

Şi în dureri cumplite
Tot trupul îţi suspină,
Dar sufletele avide
Apusul Tău le alină.

Cu faţa însângerată,
Cu ochii blânzi-cereşti,
Iubirea-Ţi prea înaltă
Ai vrut să ne-o sădeşti.

Atunci eu nu am înţeles
Jertfa-Ţi de pe Cruce
Şi că Tu, Mielul cel ales,
Păcatele mele vei duce!

Dă-mi Doamne lacrimi
Să pot să mă îndrept,
Să nu uit acele patimi,
Domnul meu cel Drept!