Ionel CROITORU : Frunza neagră

Peste câmpuri monahale
paşte Floarea cea Cerească,
frunza neagră a dreptăţii
cu genunchii-n osteneală.

De sunt frunzele-n metanii,
duhu-i sfânt, ceru-şi presară
lacrimi-n glasul monahii,
rugăciunii dându-i mană.

Teamă-i pusă-n cea fiară
viespii frânte-s de duh sfânt,
când în geană monahală
soarele-i rugă şi cânt.

Munţilor pitiţi sub creste
pustinicii le dau mireasmă,
jertfă-i fruntea rugăciunii
stâncă-n viaţa crestinească.

Chiar şi suflete-n adâncuri
mişcă frunza monahală,
când prin osteneală rugii
sânge sfânt e şters din rană.

Sunt comori ce nu-s atinse
de priceperea lumească,
voia minţii depărtandu-i
chiar de Floarea cea Cerească.

Silvia MOIAN : Nu numai

Nu numai crucea  osândirii era grea
Când Domnul Golgota cu greu urca,
Ci eu eram povara mare de păcate
Şi-a lumii întregi ce le ducea în spate.

Nu numai Petru apostolul s-a lepădat
De învăţătorul său iar cocoşul i-a cântat,
Ci eu mă lepăd în fiecare ceas de legea Ta,
Deşi conştiinţa ca un cocoş îmi va cânta.

Nu numai o suliţă doar coasta ţi-a străpuns
Din care sânge mult şi apă ca mărturie au curs,
Ci mii de suliţe îţi pătrund sfântul trup mereu
Când eu şi lumea facem doar voia celui rău.

Nu numai un Pilat şi iudeii te-au judecat
Când strigau că tu spre răstignire să fii dat,
Ci eu şi toţi acei ce în orbirea cea nebună
Judecă şi osândesc pe cei din jur şi poartă ură.

Nu numai cei ce-au fost atunci sunt vinovaţi,
Şi eu şi lumea de azi de rele vicii greu pătaţi
Îl osândim, îl batem, îl scuipăm, îl răstignim mereu
Pe Domnul care ne-a iubit şi ne scapă din cei greu.

Nu numai pentru iudei, pe Cruce  Iisus s-a rugat
Ci pentru mine şi lumea toată, să o scape de la iad.
Eu i-am cerut iertare şi m-a primit şi viaţă am aflat.
Tu omule, cât timp mai porţi cu tine povara de păcat?

Sivia MOIAN : Pe Golgota

Un deal sterp se înălţa în zare,
Umbrele a trei cruci se văd în depărtare.
Şi întunericul a cuprins în plină zi întreaga fire,
Neliniştea şi spaima se răspândesc peste omenire.
Bărbaţii se bat în piept cu groază,
Femeile plâng de disperare,
Fantome negre în văzduh planează.
E întuneric, un duh de frică se răsfrânge peste oameni
Şi ţipete sinistre printre lume se aud.
O Doamne, ce se întâmplă, ce taine triste se ascund ?

O voce se aude din întunericul depărtării:
– Este  El, pe cruce, l-au răstignit iudeii !
Stăpânul universului, Creatorul cel divin,
E acum în agonie, amar e al Său chin.
El, care pe tronul Lui, de îngeri înconjurat a fost,
Şi numai cu o vorbă, oşti cereşti putea ca să aducă
Şi numai cu un semn, pământul să distrugă,
El ce putea cu foc pe gloate să le ardă,
Acum chinuri cumplite pentru omenire rabdă.

El este Domnul Slavei, ce din iubire ne-a creat.
Mânia Lui, ţine doar o clipă,
Dar dragostea-i peste noi se revarsă neâncetat.
Acum El este pe cruce şi viaţa-i divină, încet, încet
Din trupul Său frumos şi atât de chinuit se scurge.
Piroanele palmele i le-au sfărâmat,
Picioarele cu alt piron sunt prinse
Şi degetele nici nu se mai văd
Că locul e atât de însângerat.

Tot trupul e o rană,
Căci loviturile de bici l-au zdrelit adânc.
Faţa-i umflată şi vânătă,
De pumnii daţi cu furie, de poporul
Cel neştiutor şi-n orbirea sa nătâng.
Părul e plin de sînge cald şi sânge închegat,
Căci coroana cu spinii răi divina-i frunte au înţepat.
Să îl privim de aproape
Pe Împăratul creştinilor pe cruce,
Cum în agonie zace, cum sufletu-i neprihănit se duce.

Privirea Sa, a înconjurat cu milă mulţimea,
Durerea prea puternică, i-a răpus încet inima.
Să îl privim şi să îngenunchem cu sufletul
La crucea cea mai grea,
Pe care a purtat-o singur în iubirea Sa.
Şi să-i cuprindem picioarele de piroane sfărâmate,
Să îi udăm cu lacrimi rănile însângerate,
Iar El să mijlocească mereu la Tatăl cel iubit,
Şi să îi spună:
– Părinte, iartă-le lor păcatele,
Căci din neştiinţă şi neputinţă au greşit.

Să plângem plini de pocăinţă
Ca tâlharul, ca Maria Magdalena, la crucea Lui,
Că altă cale pentru mântuire nu-i.
Să urâm din inimă păcatul,
Să n-ascultăm al vrăjmaşului, rău sfatul.
Să luptăm cu diavolul şi cu ispita,
De vrem să câştigăm în Ceruri biruinţa.

Şi să nu uităm, că va veni o zi,
În care trupul acesta pieritor va muri.
Dincolo ne ducem goi, cum am venit.
Dar vom da răspuns
De tot ce am ştiut şi nu am împlinit.
Să ne amintim că într-o zi vine Judecata,
Când cărţile se vor deschide
Şi se vor da la iveală tot păcatul, toată fapta,
Iar de nu vom fi împăcaţi cu Dumnezeu,
Vom fi osandiţi în iadul nesfârşit,
Unde este întuneric şi chin cumplit.

Iisuse Doamne, păstreză-ne sub crucea şi ocrotirea Ta.
În aste vremuri când pământul e în tulburare,
Când ispitele sunt atât de grele,
Nu ne lăsa ca să orbim, căutând numai desfătare,
Nu ne lăsa să ne afundăm în lumea asta mare,
Ci ţine-ne mereu, cu Harul Tău sub crucea Ta.
Şi ne fă moştenitori în Ceruri pe vecie,
O  Dumnezeule, ca să ne bucurăm în slava Ta.

Dănuţ Noapteş : Dragostea sfântă

Atotputernice şi Doamne Sfinte
Ce mila-Ţi reverşi pe pământ,
Noi suntem rodul iubirii sfinte
Legătura sfântă nepătrunsă
Dintre cer şi pământ.

Însă omul făr’ de vreme
De cer s-a depărtat
Alunecând pe drumuri sterpe
Uitând de locul ce-i era dat.

În mila Ta cea mare, Doamne,
Nesuferind să vezi cum omul cade,
L-ai oferit în dar pe Fiul
Să cureţe păcatele toate.

Însă actul de sublimă iubire
Pentru făptura iubită,
Din parte-i a adus nerecunoştinţă
Uitând de împărăţia
Mult dorită.