Ionel CROITORU : Suspin

Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.

Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.

Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.

Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.

Silvia MOIAN : În zi de Înviere

Florile zâmbesc şi îşi deschid petalele de înviere
Şi soarele străluceşte, în zi de sărbătoare, mai cu putere.
În toată lumea s-a auzit ca într-un glas: ” Hristos a înviat!”
“Adevărat a înviat!”  răspund cei ce cred şi au sufletul curat.

La sfântul Mormânt, lumina divină a coborât ca mărturie,
Umplând de veselie pe tot omul ce crezând, cu sufletul învie.
Făclii pline de lumină sfântă se răspândesc în zare cu bucurie,
A înviat cu adevărat, Domnul Hristos, Cel ce este din vecie.

Pace şi iubire peste lumea toată din ceruri se revarsă,
Îngerii cântă în coruri minunate, cântare de înviere, aleasă.
Peste tot e bucurie, e lumină, încredere, dragoste, speranţă
Cu adevărat a înviat Hristos, Împăratul Slavei şi ne-a adus viaţă.

A înviat Hristos, treziţi-vă strămoşilor ce aţi adormit, din vecie,
A înviat Hristos şi ne-a răscumpărat împlinind vechea proorocie,
“Cu adevărat a înviat!” au strigat moşii şi bunicii noştri peste veacuri,
“Cu adevărat a înviat!” strigăm şi noi, cei de azi, cu înălţătoare glasuri.

Silvia MOIAN : Nu numai

Nu numai crucea  osândirii era grea
Când Domnul Golgota cu greu urca,
Ci eu eram povara mare de păcate
Şi-a lumii întregi ce le ducea în spate.

Nu numai Petru apostolul s-a lepădat
De învăţătorul său iar cocoşul i-a cântat,
Ci eu mă lepăd în fiecare ceas de legea Ta,
Deşi conştiinţa ca un cocoş îmi va cânta.

Nu numai o suliţă doar coasta ţi-a străpuns
Din care sânge mult şi apă ca mărturie au curs,
Ci mii de suliţe îţi pătrund sfântul trup mereu
Când eu şi lumea facem doar voia celui rău.

Nu numai un Pilat şi iudeii te-au judecat
Când strigau că tu spre răstignire să fii dat,
Ci eu şi toţi acei ce în orbirea cea nebună
Judecă şi osândesc pe cei din jur şi poartă ură.

Nu numai cei ce-au fost atunci sunt vinovaţi,
Şi eu şi lumea de azi de rele vicii greu pătaţi
Îl osândim, îl batem, îl scuipăm, îl răstignim mereu
Pe Domnul care ne-a iubit şi ne scapă din cei greu.

Nu numai pentru iudei, pe Cruce  Iisus s-a rugat
Ci pentru mine şi lumea toată, să o scape de la iad.
Eu i-am cerut iertare şi m-a primit şi viaţă am aflat.
Tu omule, cât timp mai porţi cu tine povara de păcat?

Sivia MOIAN : Pe Golgota

Un deal sterp se înălţa în zare,
Umbrele a trei cruci se văd în depărtare.
Şi întunericul a cuprins în plină zi întreaga fire,
Neliniştea şi spaima se răspândesc peste omenire.
Bărbaţii se bat în piept cu groază,
Femeile plâng de disperare,
Fantome negre în văzduh planează.
E întuneric, un duh de frică se răsfrânge peste oameni
Şi ţipete sinistre printre lume se aud.
O Doamne, ce se întâmplă, ce taine triste se ascund ?

O voce se aude din întunericul depărtării:
– Este  El, pe cruce, l-au răstignit iudeii !
Stăpânul universului, Creatorul cel divin,
E acum în agonie, amar e al Său chin.
El, care pe tronul Lui, de îngeri înconjurat a fost,
Şi numai cu o vorbă, oşti cereşti putea ca să aducă
Şi numai cu un semn, pământul să distrugă,
El ce putea cu foc pe gloate să le ardă,
Acum chinuri cumplite pentru omenire rabdă.

El este Domnul Slavei, ce din iubire ne-a creat.
Mânia Lui, ţine doar o clipă,
Dar dragostea-i peste noi se revarsă neâncetat.
Acum El este pe cruce şi viaţa-i divină, încet, încet
Din trupul Său frumos şi atât de chinuit se scurge.
Piroanele palmele i le-au sfărâmat,
Picioarele cu alt piron sunt prinse
Şi degetele nici nu se mai văd
Că locul e atât de însângerat.

Tot trupul e o rană,
Căci loviturile de bici l-au zdrelit adânc.
Faţa-i umflată şi vânătă,
De pumnii daţi cu furie, de poporul
Cel neştiutor şi-n orbirea sa nătâng.
Părul e plin de sînge cald şi sânge închegat,
Căci coroana cu spinii răi divina-i frunte au înţepat.
Să îl privim de aproape
Pe Împăratul creştinilor pe cruce,
Cum în agonie zace, cum sufletu-i neprihănit se duce.

Privirea Sa, a înconjurat cu milă mulţimea,
Durerea prea puternică, i-a răpus încet inima.
Să îl privim şi să îngenunchem cu sufletul
La crucea cea mai grea,
Pe care a purtat-o singur în iubirea Sa.
Şi să-i cuprindem picioarele de piroane sfărâmate,
Să îi udăm cu lacrimi rănile însângerate,
Iar El să mijlocească mereu la Tatăl cel iubit,
Şi să îi spună:
– Părinte, iartă-le lor păcatele,
Căci din neştiinţă şi neputinţă au greşit.

Să plângem plini de pocăinţă
Ca tâlharul, ca Maria Magdalena, la crucea Lui,
Că altă cale pentru mântuire nu-i.
Să urâm din inimă păcatul,
Să n-ascultăm al vrăjmaşului, rău sfatul.
Să luptăm cu diavolul şi cu ispita,
De vrem să câştigăm în Ceruri biruinţa.

Şi să nu uităm, că va veni o zi,
În care trupul acesta pieritor va muri.
Dincolo ne ducem goi, cum am venit.
Dar vom da răspuns
De tot ce am ştiut şi nu am împlinit.
Să ne amintim că într-o zi vine Judecata,
Când cărţile se vor deschide
Şi se vor da la iveală tot păcatul, toată fapta,
Iar de nu vom fi împăcaţi cu Dumnezeu,
Vom fi osandiţi în iadul nesfârşit,
Unde este întuneric şi chin cumplit.

Iisuse Doamne, păstreză-ne sub crucea şi ocrotirea Ta.
În aste vremuri când pământul e în tulburare,
Când ispitele sunt atât de grele,
Nu ne lăsa ca să orbim, căutând numai desfătare,
Nu ne lăsa să ne afundăm în lumea asta mare,
Ci ţine-ne mereu, cu Harul Tău sub crucea Ta.
Şi ne fă moştenitori în Ceruri pe vecie,
O  Dumnezeule, ca să ne bucurăm în slava Ta.

Stefan Catalin POPA : Eşti (II)

Eşti gândul meu ascuns din tainele iubirii,
Eşti raza ce-a pătruns până-n adâncul mării,
Eşti visul meu adânc din clipele furtunii,
Eşti amintirea mea când totul dau uitării.

Esti lacrima ce-o port pe-obrazul meu uscat,
Eşti zâmbetul frumos ce chipul mi-a purtat,
Eşti adierea blândă şi sentimentul neuitat,
Eşti ruga mea-nalţată şi dorul meu aflat.

Eşti ziua ce-a venit şi noaptea ce-a trecut,
Eşti valul neoprit ce marea l-a născut,
Eşti universul meu şi tot ce am avut,
Eşti jertfa mea ce niciodată n-a durut.

Eşti rodul meu ales ce porţi mireasmă sfântă,
Eşti diamantul meu ce-mi străluceşti iubită,
Eşti primul fulg de nea când iarna e chemată,
Eşti dansul stelelor ce-mi cântă noaptea-n şoaptă.

Eşti apripile mele ce zbor fără-ncetare,
Eşti luna dintre stele ce mângâi prin tăcere,
Eşti timpul meu oprit, iubirea ce nu moare,
Eşti ceea ce-am dorit şi ceea ce mă are.

Stefan Catalin POPA : Eşti

Eşti soarele din rouă ce buzele îmi răcoreşti,
Eşti crinul frumuseţii în care florile se oglindesc,
Eşti marea cea adâncă ce-n ea comori se adâncesc,
Eşti dimineaţă însorită în care tu îmi străluceşti.

Eşti cerul meu senin şi steagul alb al păcii,
Eşti luna de pe cer ce mă veghezi în noapte,
Eşti cântul păsărilor ce mă trezesc în şoapte,
Eşti liniştea din noapte ce contemplezi iubirii.

Eşti mantia aleasă, pe nori de vânt purtată,
Eşti soarele-n amurg ce roşu plâns se pleacă,
Eşti glasul fericirii ce-aş vrea să nu mai tacă,
Eşti clipa veşniciei, iubirii mele dăruită.

Eşti dor al lacrimilor mele vărsate din iubire,
Eşti taina regăsirii umbrită de speranţă,
Eşti marea împlinire a tot ce este viaţă,
Eşti totul pentru mine şi ţie-ţi sunt iubire.

Dănuţ Noapteş : Dragostea sfântă

Atotputernice şi Doamne Sfinte
Ce mila-Ţi reverşi pe pământ,
Noi suntem rodul iubirii sfinte
Legătura sfântă nepătrunsă
Dintre cer şi pământ.

Însă omul făr’ de vreme
De cer s-a depărtat
Alunecând pe drumuri sterpe
Uitând de locul ce-i era dat.

În mila Ta cea mare, Doamne,
Nesuferind să vezi cum omul cade,
L-ai oferit în dar pe Fiul
Să cureţe păcatele toate.

Însă actul de sublimă iubire
Pentru făptura iubită,
Din parte-i a adus nerecunoştinţă
Uitând de împărăţia
Mult dorită.

Ştefan Cătălin POPA: Ajută-mă iubire

Ce plină de dulceaţă este gândirea mea la Tine,
Fiinţa mi se-alină, durerea mi se curmă.
Cântare îngerească nu pot să-nalţ la Tine,
Dar slava din fapta mea aleasă o împlinesc cu teamă.

Ce mare e dorinţa de pacea neînţeleasă,
Uit tot ce-n lume am dorit cu osteneală.
Nu pot nici rugăciune, nici inima răbdare nu revarsă,
Dar salt de bucurie şi-Ţi murmur psalmi de laudă.

O, tânără iubire în inimă bătrână,
Îmi netezi fruntea pe drumul vieţii străbătând.
Să merg pe-aleia-ngustă mi-e greu cântând din strună,
Dar ajutat de tine păşesc nădăjduind.

Ce mic îţi sunt, mai mic decât o firmitură
Şi lacrima mă udă în pocăinţă mută.
S-ajung un sfânt departe de gândul meu şi lauda,
Dar lupta mea s-ajung la Tine nicicum nu e deşartă.

Ajută-mă, Iubire,  să fac străină moartea
Şi chinul tot din lume să fie-o amintire.
Nu pot din mulţumire să-ţi fac o sărbătoare,
Dar pot în veşnicie să port a ta suflare.

Carmen : Fericire

Fericiţi toţi, ce nădejdea
În Hristos şi-o pun,
Vor avea prieten
La al vieţii drum.

Fericiţi sunt care
Semenii pot să-i iubească,
În curând vor moşteni
Patria cerească.

Fericiţi aceia care,
Cu credinţă tare,
Pe Hristos mărturisesc
La grea încercare.