Ionel CROITORU : … mărește-ți timp

nepriceputule, ce-ți duci povara vieții
din brațul maicii până în al tău sfârșit,
mărindu-te pe tine și peste ani cu anii
ori poate-n bogății, tu ‘n suflet ești rănit.

te-ai pus povara lumii celor trecătoare,
în mintea ta grăbindu-te te-ai ostenit
când timpu-ți da îmbrățisări folositoare,
de Dumnezeu, în duh cu voia te-ai lipsit.

de te mărești tu frate ca străin, nu-ți pasă,
ai bucurii crezând că-s ale tale purtatoare,
aduci dreptatea pentru a ta viață născocită
uitând, că mică-i lumea în Palma Atotțiitoare.

mărește-ți timp, în picătura vieții bine dată
dându-ți ocol cunoaște faptele trăite-n tine,
te-ndreaptă de-ai greșit și răul de la toți le iartă,
ca până în sfârșit, prin tine, Dumnezeu fie slăvit.

nu-ți ridica păreri stricate și din plăceri povețe
iar ușurarea minții nu-ți trăi uitare-n conștiință,
cuvântul dat din glasul sfinților spre ascultare
mărește-l ca și timp, ca mântuirea ta ‘n Lumină .

mărește-ți timp, atât cât e nevoie într-un zâmbet
venit în mâna ta, ce altor suflete ca ajutor întinzi
și-n crucea pasului credintă te poartă ca exemplu,
că în Iisus Hristos e totul, e al tău suflet mântuit.

Ionel CROITORU : dă-mi postul tău

dă-mi postul tău și dă-mi din a ta parte
iar ce renaște dă-mi din cuvântul tău,
dă-mi pasul către ce-ți dorești tu frate
ca lângă tine, credința, să fie postul meu.

de câte ori mă răzvrătesc cu mine
privesc din mine la genunchiul tău,
și-n suflet mă trezesc orfan de sine
că-n postul lacrimii nu-i postul meu.

dă-mi mâna ta, dar ce tu ai prietene
ce-n Dumnezeu cu post ai tot păzit,
lăsând din clipa ta un loc fără de nume
spre noi ființe, ce de Hristos s-au dăruit.

Ionel CROITORU : timp

Tăcere, atât de-adânc, adânc peste tăcere,
înlanțuit din pragul inimii și-a infinitului durere
ce tainic mișcă gândul, luminii adunând unghere,
… tăcere!, că-n tine Inima, vorbește din a Sa tăcere.

In clipele ce trec prin glasul peste vreme,
ce-i întuneric lumină vezi, de vezi în timp de cruce
și locuri nepătrunse a strigătelor cu durere,
… tăcere!, vorbește Inima, vorbește-n tine cu tăcere.

Moment al minții ridicate-n duh și dincolo de stele
atât în timp, sau clipe răstignite ce lepădate-s la durere,
prin lacrimi vorbe rătăcesc, istorii sfinte și strigătul din ele,
… tăcere!, că-n tine Inima, vorbește pentru a ta vreme.

Poem al sufletului, poem al vieții peste moarte,
durere, timp ce din trecut își caută iar loc aparte,
glas vine peste cruce, glas peste creștini în noapte,
… tăcere!vorbește Inima, străpunsă-n cuie însângerate.

Ionel CROITORU : … darul …

De vei deschide ochii,
ca dar, pe acest pămant
și zâmbet larg al vieții
de vei afla în gând,
de-i pasul tău lumină
sau cerul vei simți plângând,
e bine să-nțelegi…
dar, să-nțelegi cuvântul dat
și clipa ce din loc în loc
a stat, cândva, ca dar a stat
prin brațul Său însângerat,
pentru ca tu, o! suflete,
în dar să fii mereu aflat.

De vei deschide ochii
prin darul Cerului lăsat
și-n glasul minții tale
pătrunzi a rugăciunii sfat,
de vei simți că firea ta
prin lacrimi s-a împraștiat,
e bine să-nțelegi…
dar, să-nțelegi crucea,
ce a ta inimă a purtat
prin adevăr, prin calea
răstignirii Sale și capul înspinat,
pentru ca tu , o! suflete,
să fii al vieții darul minunat.

Ionel CROITORU : Cu fața spre Tine …

cu fața spre Tine, se află adânc tăcerea
ce-n lacrimi limpezesc timpul, durerea,
spre Tine duc cărarea pocăinței și trăirea
adâncului suflet , aflându-i mângâierea.

cu fața spre Tine, răsare mila bucuriei
și zâmbetul căzut pe cruce iar se-nalță,
curajul stă-n tăcerea sufletului și-a iubirii
ce-nTine Doamne, e luptă creștinească.

cu fața spre Tine, se-aduce floarea de câmpie
natura slobozită în Duhul Tău, Te înconjoară,
pământu-i prins de rădăcina crucii ortodoxe
ce-n Tine Doamne, răbdarea vieții o înalță.

cu fața spre Tine e darul sufletului mântuire,
bunăvoință ce pare ăste-i lumi ca plină, lipsă
și înțelepte gânduri la cina Ta se vor ca jerfte,
dar, Ție Doamne, crucea răstignirii iar ridică.

cu fața spre tine, e Adevărul Vieții și e Calea
Iisus, fii răsărit luminii, Lumină peste-ntreg apusul,
călăuzind tăcerea pe-a crucii creștinului suflet
că-n Tine Hristoase … iubirea-i veșnică cu Duhul.

Ionel CROITORU : Bir

Banalităţi simţite
secretă mintea-n noi,
când peste necredinţă
plutesc neguri şi ploi,
formalităţi, pretexte
şi ispite ca un roi
străpung al conştiinţei
prostiei celei noi.

Idoli se-aştern în grabă
peste al vieţii gard
punând ca biruinţă
sălbăticia-n steag,
prin birul necredinţei
pecete celui slab.

Răsar semnele morţii,
sminteala e în toi
călcând printre credinţă
mândria luptă-n noi,
timpu-i de baricadă
cuvinte-s de folos
suicidaţi genunchiul
la poarta lui Hristos,
punând ca tânguire
o lacrimă pios.

Ionel CROITORU : Comoara tăcerii

Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să fii podoabă casei lui Hristos,
ca prin lumina sfântă ce-nconjoară
tot neamul gol şi ruşinos
să stea tăcerea ta, ca o comoară…
păstrată de creştinul ortodox?
Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să-ntorci al neputinţei glas duhovnicesc,
ca printre lacrimi de mărturisire
să fie o voce sfântă de odihnă…
a-mpovăraţilor întru Hristos?
Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să pui pecete gândului evlavios
cu Sfânta cruce şi Treime,
când viaţa-i mândra slăbiciune
şi nepăsare-ntru Hristos…
pentru creştinul ortodox?
Deschide braţul tău cel sfânt, Iisuse,
pentru tăcerea ortodoxului genunchi,
şi-adună tot piciorul rătăcirii
c-a Ta este putinţa
ce-i neputinţa glasului de rând,
şi îndrăzneala inimilor muribunde
creştinilor le dă soroc,
să biruim asemeni Ţie
când răstignit pentru cununa Împărăţiei,
Golgota ţi-a fost loc.

Ionel CROITORU : Suspin

Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.

Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.

Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.

Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.

Ionel CROITORU : Timpuri

timpuri purtate-n iubirea de sine
stau podium modern creştinului veac,
prin lupta-n cinstirea plăcerilor fine
şi fuga credinţei din capul posac.

deşertul părerii se-nalţă pe sine
şi onoruri jivine pătrunse-s în os,
că-n bernă-i ţinut blazonul iubirii
dând crucii creştine locul pietros.

şi-n tâmple, jalnic se bat ologii,
vrând crucii emblemă de ortodox,
de nu-i legământul jertfirii de sine
în faţa iubirii şi-al Domnului os.

timpuri, purtate-n imagini pe dos
ne bat iară pragul şi cupa jertfirii,
vrând masa creştină pătată să fie
şi drept în credinţă, osul hidos.

timpuri în altfel de timpuri, prigoane-n
clădiri răstignite ce-adună timpane,
când totu-i reverii în astfel de timpuri
străpunse-n credinţă, sfinţi şi icoane.

Ionel CROITORU : Frunza neagră

Peste câmpuri monahale
paşte Floarea cea Cerească,
frunza neagră a dreptăţii
cu genunchii-n osteneală.

De sunt frunzele-n metanii,
duhu-i sfânt, ceru-şi presară
lacrimi-n glasul monahii,
rugăciunii dându-i mană.

Teamă-i pusă-n cea fiară
viespii frânte-s de duh sfânt,
când în geană monahală
soarele-i rugă şi cânt.

Munţilor pitiţi sub creste
pustinicii le dau mireasmă,
jertfă-i fruntea rugăciunii
stâncă-n viaţa crestinească.

Chiar şi suflete-n adâncuri
mişcă frunza monahală,
când prin osteneală rugii
sânge sfânt e şters din rană.

Sunt comori ce nu-s atinse
de priceperea lumească,
voia minţii depărtandu-i
chiar de Floarea cea Cerească.