Carmen : Drumul spre Iezer
Printre stâncile pietroase,
Mergând prin pădure dus,
Duhul Sfânt parcă te-ndeamnă
Ca să urci mereu mai sus.
Acolo, într-o stâncă tare
O chilie şi-a săpat
Şi mulţi ani, şi multe zile
Un călugăr s-a rugat.
Antonie se numeşte,
Iară locul cel de preţ
Este Iezerul de Vâlcea
Haideţi toţi să îl vedeţi!
Cine ajunge acolo
Nu va regreta,
Ajutor şi binecuvântare,
Sfântul îi va da.
El, nespus, în toată viaţa
Pe Hristos mult a iubit.
Pentru slava Lui cea mare
Pe sine s-a tot jertfit.
Pe un altar foarte mic,
El cerul a coborât,
Căci acolo săvârşea
Liturghia, în chip smerit.
Pe pământ el nu mai este,
Dar s-a dus la Domnul sus
Şi de-acolo se tot roagă
Pentru oameni, lui Iisus.
Chiar şi râul ne şopteşte
Că există Dumnezeu
Şi tot pomul ce foşneşte
Lăudându-L tot mereu.
Iară frunze colorate
Într-un fel foarte firesc,
Te aruncă fără ştire
În ‘cel rai dumnezeesc.
Noi creştinii mult dorim
Pe Domnul să-L lăudăm,
La cele bune gândind,
Pe semeni să-i ajutăm.
Pentru că eu nu am lacrimi
Ca să-L plângă pe Iisus,
Nici pentru Sfântul cel mare
Care dintre noi s-a dus,
Picături de apă cad,
Nu din ochi, ci vin de sus,
Vin din nou ca să-L mai plângă
Pe Preabunul Domn Iisus.