Ioana VOICILA DOBRE : Iubirea, dar divin

Aud cum urcă în mine, o doină.
Vreau să prind trilul silabei rănite
şi devin o rană, un cântec spre cer.
Sărut smerită mâna albită
de zăpezile sufletului.
Mă doare doina zăpezii sufletului tău,
cum doare petala macului smulsă de vântul hain.
Şi rog înaltele izvoare safire
să păzească liniştea sufletului însetat de iubire,
stând de strajă mereu la poarta inimii tale!
Te bucură, de roua iubirii divine,
lăsată sub bolta de inimi senine!

Ioana Voicila DOBRE: Un cantec de lumina

Un cântec de lumină
ninge-a mister prin crengi,
când ciutura-nflorită
adânc coboră-n suflet.
Izvoru-i nesecat,
cu apa cea mai lină,
răcoare-i e iubirii
cu arsiţă în umblet.

Un cântec de lumină
ninge cu maci în pleoape,
când somnul nopţii vine
să-ţi dăruiască vise.
Acolo te simt eu,
de mine, mai aproape,
în apele, duioase poveşti
încă nescrise.

Sunt cântecele toate
de fulgi-petale ninse,
acolo între ape,
acolo între vise…

Ioana VOICILA DOBRE : O clipa de singuratate

În liniştea supremă a câmpiei,
Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând!
Erai acolo, în culmea bucuriei.
Priveai în bob, pâinea crescând.

Ne vrem atât de singuri, câteodată
Că, în păduri, ne fuge gândul-revanşard.
Dar când dispare parcă, lumea toată,
Rămân doar fricile care ne ard.

Şi iar şi iar, luând-o de la capăt,
Pe-o aţă, zilele le înşiruim,
Clătind lumina în izvorul proaspăt,
O nouă faţă, lumii, dăruim.

Ioana VOICILA DOBRE : Bucuria inimii

Au înflorit caişii, aşa cum visele-nfloresc
Şi simt o bucurie ce nu pot să o definesc!
E numai primăvara, ce sufletul inundă,
Lumina vieţii calmă, căldura ce abundă.

Au înflorit caişii, inimii mele-i spun!
Narcise şi lalele îmi înfloresc în drum.
Tu, bucură-te iară, inimă iubitoare!
Rămâi, în primăvară cea mai frumoasă floare!

Ioana VOICILA DOBRE : Recunostinta

Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai dat
Ochi de privit şi mâini de mângâiat,
Inimă de pâlpâit şi gură de sărutat!

Paşi, să mă poarte spre el, Tu mi-ai dat
Şi mintea s-aleagă un suflet curat
Pe care să-l mângâi neîncetat!

Şi, Doamne, eu îţi mulţumesc zi de zi
Că în iubire, cu drag, Tu mă ţii
Dar eu, nu Ţi-am dat decât poezii,

Cuvinte, să spună, cât pot să slăvesc
Iubirea de oameni şi cât îi iubesc
Şi câte-am făcut ca să-i mulţumesc!

Ioana VOICILA DOBRE : Bunicii mele

În ziua în care ai plecat,
acum un sfert de veac,
lumina lui mărţisor a devenit rece
şi-n ziua aceea a fost toamnă tristă.
Te văd aevea, cu broboada groasă,
din catifea maronie, pe cap
ce-ţi acoperea jumătate din trup.
Devenisei atât de mică, o copilă!
Tu, însă rămâi icoana copilăriei mele
ce venea de la biserică, atât de senină,
că fiecare gând te mângâia, bunico!

Nu ţi-am spus niciodată, cât te iubeam
cu coşul tău frumos împletit de meşter,
cu căniţele tale de moşi
împodobite cu cireşe şi prune uscate,
cu străchinile tale mereu pline,
cu mâinile tale, mereu dăruinde!

Azi, m-am întors în timp
pentru că te-am simţit ca pe un înger.
Am văzut iar lădiţa ta de lemn
cu zahăr cubic, covrigi, mere şi nuci,
comoara rămasă, balsam pentru suflet.
În ea strecor acum, recunoştinţa mea, bunico!

Ioana VOICILA DOBRE : Mai lasa-ma

Mai lasă-mă,
să-ţi mai fiu, Doamne,
o floare
înflorită-n câmp,
să mă mai legăn,
de-ncântare
sorbind din ochi
al tău pământ!

Mai lasă-mă,
să gust
splendoarea
ce o reverşi
în zori de zi
şi lasă-mă să fiu eu
floarea
plină de vers şi armonii!

Mai lasă-mă,
să cânt în soare,
minunea vieţii
de a fi
şi darul tău
plin de culoare
şi cântece
de ciocârlii!

Ioana VOICILA DOBRE : Pe aripi de lumina

Pe aripi de lumină
tu mi-ai trimis
iubirea
şi am primit-o-n suflet,
adânc,
odihnitor.
Rămâi aici, minune,
să înfloresc
prin tine
şi să-mi aflu
menirea
în graiul stelelor!
Şi de va fi
ca timpul
vrăjmaş să se arate,
atunci când
anotimpul
va ninge peste toate,
tu, flacără încinsă,
să-i stai
mereu în cale,
cu inima patrunsă
de toate ale sale!
Să îi rămâi
oglindă
fidelă peste veac
acestui suflet
care
iubirii este leac.

Ioana VOICILA DOBRE : Poem de credinta

Fiecare pas ce-l fac
mi-e călăuzit de Tine.
Cu viaţa mă împac
şi simt, Doamne, ce e bine!

Orice gând pe care-l am,
îl trimit întâi la Tine.
Ca o pasăre pe ram,
ciripind voios, revine.

Fiecare vorbă-a mea
tot cuprinde şi răsfaţă,
Fiindcă ştiu că are-n ea
de la Tine, multă viaţă.

Fiecare întâmplare
ce mi-ai dat a o trăi
are-o pildă de-nchinare
şi-i izvor de bucurii.

Si-apoi oamenii îi simt
ca trimişi în calea mea
dinspre Tine, ca pe daruri
să-i primesc cu inima.

Apa, focul şi pământul,
cerul, soarele şi luna
Mi-ai trimis să-mi fie sprijin
vieţii întotdeuna!