Elena MARIAN: Chemare

Veniţi boboci de floare
Sub scutul nostru părintesc,
Luaţi lumină binefăcătoare
Trebuitoare neamului omenesc.

Noi vă iubim, vă îndrumăm
Pe drumul cel mai bun în viaţă,
Veniţi, veniţi că v-aşteptăm
Cu drag, în orice dimineaţă.

Prin voi surâde orizontul
Nădejdei noastre de mai bine
Vino, deci, de ia lumină!
Nu ne ocoli, copile.

Cristina ONOIU: Ajuta-ne, Doamne Sfinte!

Opreşte-Ţi, Doamne, mânia
Ce-ai trimis în România!
Apele ne-au înghiţit,
Multe suflete au murit.

Ai milă, Doamne, de noi
Şi ne scoate din nevoi,
Din greul păcatului,
La lumina soarelui.

Lumea strigă disperată
Că-i de apă înconjurată,
Te strigă, Doamne, mereu :
“Unde este Dumnezeu ? ”

Strigă, dar nu vrea să vadă
Sufletul, ce stă să cadă
Din cauza păcatului;
Spun că sunt ai nimănui.

Dar Tu eşti cu ei mereu,
Nu i-ai lăsat nici la greu,
Îi ajuţi, le dai putere
Să treacă peste durere.

Doamne, toată ţara plânge,
Omul a-nceput să strige:
“Suntem fiii Tăi, Părinte,
Nu ne lăsa, Doamne Sfinte,

Iartă-ne că am greşit,
Mult am mai păcatuit,
Dar suntem făptura Ta,
Doamne, fie voia Ta.”

În schimb, alţii Te înjură,
Scot injurii cu-a lor gură,
De nu îţi vine să crezi
Şi mai rău te–ngrijorezi.

Mai vrem ca Tu să ai milă
De făptura Ta umilă;
Peste tot, în lumea toată,
Zace pofta desfrânată.

La avorturi suntem primii,
Mamele-şi ucid copii,
Ce zic mame, că nu sunt,
De omoară ce-au mai sfânt.

Peste tot prin cârciumi, baruri,
Nu e zi fără scandaluri,
Tineri, tinere se-mbată,
Cu adulţii laolaltă.

Nici ţigara nu lipseşte,
Spun că asta-i linişteşte,
Dar ei nu realizează
Că pe diavol tămâiază .

Unii oameni nu gândesc,
Anapoda se unesc,
Homosexualii vor
S-aibă  şi ei dreptul lor.

De la-nceput ai lăsat,
Ca femeia cu bărbat
Amândoi să se unească,
Împreună să trăiască,

Să dea naştere la prunci,
Astfel să scape de munci;
Tu ai zis ca ei să crescă,
Făptura să se–nmulţească.

Bogatul vrea tot mai mult,
Săracul cere-mprumut;
Dar lacomia e mare,
Cel sărac de foame moare.

Mulţi n-au, Doamne, ce mânca,
Au o cruce foarte grea;
Dar aceasta-i voia Ta,
Fie–Ţi milă a ne ajuta .

Pe drept Tu Te-ai mâniat
Că noi zacem în păcat,
Nu vrem să ne ridicăm,
Ci noi tot mereu cădem.

Peste tot este un haos,
Nu aflăm ce-i de folos,
E prea multă răutate,
Nimeni nu face dreptate.

Poate mult nu va mai fi,
Când Tu, din nou, vei veni
Şi ne vei aduce pacea,
Fi-vom cu Tine aievea .

Te rugăm ca să ne ierţi,
Spre bine să ne îndrepţi,
Căci noi facem prea mult rău,
Dă-ne ajutorul Tău!

Să ne-nvredniceşti, Părinte,
Voia Ta să facem, Sfinte,
Sus, în ceruri, să venim,
Să-Ţi slujim pe veci. Amin.

Maria-Lucia CORNEA: Parintelui Iustin

A fost un fapt real sau poate un vis,
Când pronia divină aşa a făcut
Ca mâna dreaptă să-ţi sărut,
Eu, leşul păcatelor de nedescris!

Cu jind aşteptam binecuvântarea
Îngenuncheată la picioarele-ţi sfinte,
Inima îmi era goală de cuvinte,
Iar privirea ta îmi tăia răsuflarea.

Aş fi stat părinte acolo o veşnicie
Cu o inima frântă, rugătoare,
Aş fi alungat şi o rază de soare
Dacă aceasta nu-ţi era trimisă ţie.

Te priveam părinte ca pe o icoană
Copleşită de a ei frumuseţe,
În chipul tău era atâta blândeţe!
Ce taină ascundeai părinte, ce taină?

Părinte Iustin, îl rog pe Dumnezeu
Să-ţi dea ani din anii mei,
Să ne înmiresmezi ca floarea de tei
Topind din lume al necredinţei seu!

Nic : Munca

Munca întreţine viaţa
Şi de-aceea să muncim;
Nu e viaţă pentru muncă,
Ci muncim ca să trăim.

Orişicare ar fi munca,
Fie grapă sau cosit,
Ţăranul munceşte într-una
Şi se simte fericit.

Fierarul, pe nicovală
Bate fierul înroşit,
Iar lucrul acesta
Este iarăşi răsplătit.

Croitorul coase haine
Cu acul cel mititel,
Dar acesta minunat
Face lucrul frumuşel.

Cizmarul cu gheata-n mână
Pentru-n lucru de nimică
Bate cu ciocanul cuiul:
Dar, chiar “dacă nu curge, pică”.

Zidarul cu cărămida,
Zideşte casa cea mare,
Lucrul nu e chiar uşor,
Dar de-aici câştig el are.

Vedem de aici, că munca
E o brăţara de aur,
Sau, mai bine zis, aduce
Un foarte mare tezaur.

Datoria nostră este,
De copil şi de şcolar,
Să-nvăţăm mai multă carte,
Să ne facem nouă dar.

Luca Ionel BRANISLAV: Cararea Imparatiei

Pe Cărarea Împărăţiei
Atât de mult am pătimit,
Foame, sete şi durere
Şi oameni mulţi m-au prigonit.

Pe Cărarea Împărăţiei
Multe primejdii am aflat,
Crivăţul, arşiţa şi gerul,
Pe toate le-am îndurat.

Pe cărarea Împărăţiei
Am gustat băuturi amare,
Mai amare că pelinul
Şi mâncări otrăvitoare.

Pe Cărarea Împărăţiei
Au încercat să mă îngheţe,
Să mă împuşte, să mă fiarbă
Şi în iezer să mă-nece.

Pe Cărarea Împărăţiei
Au încercat că să mă ardă,
Căci au dorit cu orice chip
De pe Cărare să mă piardă.

Pe Cărarea Împărăţiei
Erau şerpi otrăvitori,
Şi casnicii mei de-o viaţă
Mi-au devenit prigonitori.

Pe Cărarea Împărăţiei
Prea mulţi spini am întâlnit,
Prăpăstii adânci şi curse,
Cu greu am supravieţuit.

Pe Cărarea Împărăţiei
De multe ori era să mor,
De nu era Domnul cu mine,
Bunul meu Ocrotitor.

Pe Cărarea Împărăţiei
De mii de ori eu L-am chemat,
Când eram în neputinţă,
De mii de ori mi-a ajutat.

Pe Cărarea Împărăţiei
De dorul cerului, nebun,
De nu era Domnul cu mine,
Demult mă prăpădeam pe drum.

Pe Cărarea Împărăţiei
Am ajuns eu în sfârşit,
Lângă Împăratul slavei,
Lângă Domnul mult dorit.

Cu Cununa Biruinţei
Domnul m-a încununat,
Şi m-a sălăşluit în cortul
Sfinţilor ce I-au urmat.

Deci, creştinilor din lume
Ce pe Cărare vă aflaţi,
Nu refuzaţi nici o-ncercare,
Că pacea Domnului o să aflaţi.

Iar de nu eşti pe Cărare,
Nu eşti părtaş al bucuriei,
Căci nimeni nu ajunge-n ceruri
Decât pe Cărarea Împărăţiei !

Luca Ionel BRANISLAV: Parintelui Duhovnic Ioan Dumitriu

AS: Cu multă dragoste şi dor,
Pentru bunul meu păstor,
Care mă paşte an de an,
Părintelui Dumitriu Ioan:

Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi-I cânt,
Că mi-a dat în viaţă un duhovnic sfânt
De oameni mult apreciat,
De îngerii din cer lăudat,
De Domnul binecuvântat.

Cu înfăţişare sfântă şi cu vocea lui duioasă
Cu smerenie de înger şi cu viaţă cuvioasă,
Tu vezi că nu e om de rând,
Tu vezi cât e de bun şi blând,
Şi îl iubeşti vrând, nevrând.

În el poţi avea mereu deplină siguranţă,
Oricât ai fi de trist, el îţi dă spertantă
Şi când te vaiţi că îti este greu,
Când simţi puterea celui rău,
El te îndeamnă către Dumnezeu.

Cu el ai bucurie, ai pace şi răbdare,
Din orice suferinţă, prin el, tu ai scăpare,
Când eşti singur şi n-ai unde te duce,
Şi oricând te afli la răscruce,
El ţi-L arată pe Hristos pe cruce.

Acest sfânt minunat pierdut printre noi,
Cei neştiutori şi ignoranţi, orbi şi goi.
Înger în trup, preafrumos,
Ce te-ndeamnă drăgăstos
Să-ţi predai viaţa lui Hristos.

În orice zi şi-n orice loc, cu el e sărbătoare
Cu el în orişice ispită ai o nădejde salvatoare,
Vrei mereu cu el să stai,
Necazurile tale să îi dai,
Iar el să-ţi dea adieri din rai.

La sfânta Spovedanie el smerit te-ascultă,
Te-nţelege, te priveşte cu durere multă,
Şi după ce-ţi dă dezlegare,
Primeşti o sfântă binecuvântare
Şi o caldă-mbrăţişare.

E un izvor preadulce plin de milostivire,
Prin vorba lui domoală şi blânda lui privire,
Tu simţi căldura lui divină,
Tu simţi cum te-a eliberat de vină
Şi cum te-nvăluie-n lumină.

El este păstorul cel minunat şi milos,
Care paşte turma Împăratului Hristos,
E bunul nostru, bun păstor,
Al nostru sfânt ocrotitor
Şi bine povăţuitor.

Părinte Ioane, preasfântă, cerească binecuvântare,
Primeşte de la noi păcătoşii această mică urare:
La mulţi ani să ne trăieşti,
Pe noi să ne călăuzeşti
Pân’ la porţile cereşti !!!

Luca Ionel BRANISLAV: Dor de manastire

Îngeraşul meu preabun
Călător pe-acelaşi drum,
De la Tatăl ai venit,
Peste tot m-ai însoţit,

Ziua, seara-n dimineaţă,
Până-n clipa cea de faţă.
Eu acum smerit te rog
Du-mă la Hodoş-Bodrog,

Acea sfântă mânăstire
Unde am primit simţire,
Simţire sfântă creştinească
Şi bucurie cerească.

Unde Iisus m-a mângâiat
Şi pace sfântă am aflat
Unde har mult am primit
Şi Preasfânta mi-a zâmbit.

Îţi aminteşti, îngere bun,
Fiind obosit de pe drum,
Imediat cum ajungeam
M-aştepta stareţul Iovan,

Cu creştinească urare,
Dându-mi binecuvântare.
Acest monah minunat
De Domnul binecuvântat

Cu multă, multă-nţelepciune
Ce nimenea nu poate spune;
Acest sfânt conducător,
Al sufletelor blând păstor.

Un alt părinte luminat
Pe care eu l-am aflat,
Este părintele Manase,
Un sfânt în carne şi oase,

E un ocean de iubire,
Un munte de milostivire.
El mi-a fost mamă şi tată,
Avea dragoste adevărată;

Înger în trup şi smerit,
De toată lumea preaiubit.
El mi-a îndulcit amaruri
Şi m-a copleşit cu daruri,

Daruri smerite şi sfinte
De la un cuvios părinte.
Pe părintele Gherasim,
Frumos ca un Serafim,

Înţelept ca un Heruvim,
Îl fericim şi îl iubim.
Noi cu toţi prea bine-l ştim
Cu glasul lui duios şi lin

De la sfintele masluri divine;
Cel ce este pentru mine
Un minunat învăţător,
Un bun povăţuitor,

O pafta sfântă mi-a dat
Utrenia m-a învăţat,
M-a sprijinit, m-a ajutat
Şi m-a binecuvântat.

El la sfinţenie te-mbie
Prin pildă şi teologie,
Un monah-un paradis
Ce în cuvinte-a fi descris,

Pe cât este de vizibil
Pe atât de imposibil.
Toţi monahii mi-erau fraţi,
Aceşti curaţi, nevinovaţi,

Lui Dumnezeu subordonaţi
Aceşti monahi adevăraţi
M-au cazat, m-au ospătat,
Pentru mine s-au rugat.

Oh, ce buni au fost cu mine
Şi acele slujbe divine
Ce te înălţau la rai,
Domnului viaţa să-i dai!

Dar acuma sunt departe
De bucurii nu mai am parte,
Sunt o floare între spini
Un străin între străini.

Nicicând nu mă pot ierta,
Rănită e inima mea
Aşa uşor i-am părăsit
Pe cei care m-au iubit

Şi mă iubesc în continuare
Cât e luna, cât e soare.
Care-n pomelnicele lor
Mă pomenesc cuprinşi de dor.

Dar şi eu acuşa mor
De dorul părinţilor,
De-ale lor blânde priviri
Şi de-a sfintei mânăstiri.

O, iubiţii mei părinţi
Ce străluciţi ca nişte sfinţi,
Trebuia să mă siliţi
Şi chiar să mă biciuiţi

Că să nu mai plec departe,
Să stau acolo pân’ la moarte
Acolo, în mijlocul vostru,
Unde-i Dumnezeul nostru,

Unde de toate aveam
Ca în sânul lui Avraam.
Acum aş da averea-ntreagă
Să vin la voi cât mai degrabă,

Dar mă săgeată-un negru gând
Că n-am să vă mai văd nicicând
Şi-am să adorm ca cei mişei,
Departe de părinţii mei.

Şi de-oi muri între străini
Precum floarea între spini,
Să ştiţi că v-am iubit puţin
Dar sincer şi cu suflet plin

Şi a voastră mânăstire
Să înflorească-n veşnicie.
Dar poate într-o bună zi
Sus în cer ne-om întâlni,

În raiul Domnului preasfânt
Şi vom privi spre-acest pământ,
Amintindu-ne de-această zi
Şi pe Domnul vom slăvi,

Primindu-mă-n acelaşi cort
Pe mine cel îndepărtat şi mort.
Îngeraşul meu preabun
Scoate-mă din nou la drum,

Şi du-mă la mânăstirea mea,
Că lumea-i falsă, lumea-i rea.
La icoane să mă-nchin,
Să mă-nalţ în cânt divin,

Cu strana să cânt în cor
Să beau apa din izvor!
Du-mă îngere te rog
La mânăstirea Bodrog,

La al părinţilor sobor
De care mi-e atât de dor
Mi-e dor de toată sfinţirea
Şi de toată mănăstirea,

Care la cer m-a trimis,
Dar am fugit din paradis.
Acolo-i mănăstirea mea,
Acolo eu să mor aş vrea,

Între icoanele cu sfinţi,
Lângă scumpii mei părinţi.
Plâng şi suspin mereu,
Acolo e sufletul meu,

Acolo mă gândesc mereu,
Acolo este Dumnezeu !!!

Luca Ionel BRANISLAV: Rugaciunile Sfantului Ioan Gura de Aur

PENTRU CEASURILE ZILEI

Doamne, nu mă lipsi de binele Tău cel ceresc,
Dăruişte-mi Credinţă şi Viaţă să Te iubesc.
Izbăveşte-mă de veşnicele chinuri,
De foc, de potop, de suferinţe şi suspinuri;

De am greşit, oricum, oricât, Tu mă iartă,
Fereşte-mă de păcat şi de vorba deşartă,
Fereşte-mă de neştiinţă, uitare şi de neîndrăznire,
De nesimţirea cea împietrită şi de cea rea ispitire.

Văzând Stăpâne Doamne neputinţa sufletului meu,
Eu am greşit ca un om, Tu mă iartă că un Dumnezeu.
Miluieşte-mă şi trimite mila Ta în ajutorul meu,
Ca să preaslavesc în veci preasfânt Numele Tău.

Iisuse Doamne, scrie-mă în Carte Vieţii
Şi-mi dăruieşte sfârşit bun la adâncul bătrâneţii.
Deşi n-am făcut nici un bine înainte Ta,
Ajută-mă să pun început bun pentru mântuirea mea.

Doamne, Dumnezeul cerului şi al pământului,
Dă-mi pacea sufletului, a trupului şi-a gândului.
Doamne, cu Harul Tău stropeşte inima mea
Şi pomeneşte-mă pe mine păcătosul întru Împărăţia Ta.

Învaţă-mă frica de Dumnezeu,
Că eu, Doamne, sunt robul Tău!

PENTRU CEASURILE NOPŢII

Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă,
Dă-mi aduceri aminte de moarte şi umilinţă,
Nu mă lasa şi nu mă du pe mine în ispită,
Zideşte întru mine o inimă curată şi smerită.

Dă-mi cuget bun să mărturisesc toate păcatele mele,
Dă-mi apă sfinţită, care păcatele să mi le spele.
Doamne dă-mi smerenie, curăţie şi ascultare,
Doamne dă-mi voie nebiruită, blândeţe şi răbdare.

Sădeşte întru mine rădăcina bunătăţilor şi frica Ta în inima mea,
Invredniceste-mă să te iubesc nemărginit, în toate să fac voia Ta.
Izbăveşte-mă de oamenii gâlcevitori, de diavoli şi patimile trupeşti
Şi de toate celelalte lucruri necuvioase, defăimătoare şi drăceşti.

Doamne, ştiu că faci precum vrei Tu, de aceea Te-aş ruga
Fă să fie şi-ntru mine păcătosul voia Ta.
Călăuzeşte-mă când merg pe-ntunecatele poteci
Că Ţie mă voi închina în veci.

Luca Ionel BRANISLAV: Parintelui Manase Groza

Când pentru prima oară am intrat în mânăstire,
Aveam o suferinţă-n piept şi o umbră în privire,
Dar cu ardoare căutam să-L întâlnesc pe Dumnezeu
Ca să-L întreb de ce mă pedepseşte-atât de rău.

Eram atât de tânăr, de neştiutor şi de speriat,
Crezând că pentru mine această lume s-a-ncheiat,
Pentru boala care mă macina cu-nverşunare
Şi pentru care doctorii nu-mi mai dădeau scăpare.

Şi căutam un preot, un călugăr sau pe cineva,
Căruia să-mi vărs amarul, să-i spun suferinţa mea.
Dar toţi erau în ascultare cu treburi multe şi mărunte,
Părea că nimeni nu mă vede şi nu poate să m-asculte.

În biserică-am intrat, plângând amar şi suspinând,
Cu multe lacrimi calde pe Domnul Cel ceresc chemând,
Să-mi vină în ajutor şi să-mi trimită mângâiere,
Să-mi ridice suferinţa şi crunta mea durere.

Dar la un moment dat, un înger! Îngerul din strană,
Cu alura lui de sfânt şi cu vocea lui de mamă,
Fără să rostesc nimic, cu pace-adâncă îmi răspunse:
“-Du-te şi ia măturoiul şi mătura curtea de frunze!”

Am plecat în fuga mare, neştiind cine-mi vorbise
Şi în spatele meu, poarta, singură, silenţios se-nchise.
Şi am făcut ce-mi poruncise, dar într-un mod aparte-aşa,
Nu cu mâinile-amândouă, ci cu sufletul şi inima.

Atunci a venit la mine acest minunat părinte
Şi mi-a zis cu duioşie:”da, eşti un copil cuminte!”
Lasă acum aceasta şi hai cu mine-n paraclis
Că să te cunosc mai bine şi să-ţi zic ce am de zis.

O, ce minunată zi, o, ce sfântă sărbătoare,
Am primit din cer de sus preasfânta binecuvântare,
Când te-am întâlnit pe tine în locaşurile sfinte,
Smeritul, bunul, sfântul şi iubitul meu părinte.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale,
În viaţa mea ai fost ca şi roua pe petale,
Pentru acesta pururea te voi purta în gând,
Chiar dacă acuma sunt departe, nu te voi uita nicicând.

Mi-ai spus:”O, fiul meu, iubit,ce bucurii îmi dai,
Să să şti că pentru toţi, drumul e deschis spre rai;
Dacă diavolul te ispiteşte şi trupul se îmbolnăveşte
Să ştii că Domnul cel din ceruri de noi toţi se îngrijeşte;

Dacă astăzi suferi şi plângi şi te vaiţi mereu
Să ştii, cât de curând Îl vei slăvi pe Dumnezeu,
Că sănătos vei fii şi vesel aşa că la-nceput,
Dumnezeu îţi va da pace aşa cum ai cerut!”

Şi multe ore am vorbit atunci în paraclis,
M-ai mângâiat, m-ai luminat şi orizonturi mi-ai deschis,
Cu poveţe blânde, cu rugăciuni, citate din scripturi
Cu fapte minunate a sfinţilor, a îngerilor puri.

O, cât aş fi vrut atunci că timpul să se-oprească,
Să savurez că pe-un nectar înţelepciunea ta dumnezeiască
Cu care m-ai prins şi m-ai ţinut legat de tine
Şi prin care a înflorit atunci viaţa în mine.

Mai ţii minte de câte ori la mânăstire m-ai cazat?
M-ai hrănit, m-ai adăpat şi de grijă mi-ai purtat?
Mai ţii minte ce minunate au fost slujbele divine?
Şi câte lacrimi cuvioase ai vărsat tu pentru mine?

Mai ţii minte la tâmplărie împreună cum lucrăm
Şi cuvios cântec, la strană, Maicii Domnului cântam?
Cum turnam noi figurine din ciment nisip şi var,
Metaniile sfinte, părinte, când mi le-ai dat în dar?

Mai ţii minte părinte cum povesteam de-a lumii rană
Şi cuprinşi de întristare, amândoi plângeam în strană?
Şi gardul vechi al mânăstirii, care demult era picat,
Îţi mai aminteşti părinte? Tot noi doi l-am reparat.

Şi câte cărţi mi-ai dat şi câte poveţe sfinte,
M-ai mângâiat, m-ai alinat şi m-ai vindecat părinte,
M-ai scos din umbra morţii şi a diavolului înşelare
M-ai pus în faţa sfinţilor, candelă arzatoare.

Şi acum, privind în urmă, eu mă sting de dorul tău,
Cel ce ai fost pentru mine darul lui Dumnezeu;
Deşi sunt un păcătos, atât de neimportant şi mic,
Ţie mă închin părinte şi în gură mare-ţi zic:

Îţi mulţumesc preabunul, sfântul şi scumpul meu părinte,
Că pentru mine păcătosul te-ai rugat fierbinte;
Şi pentru ale tale lacrimi şi rugăciuni preasfinte,
Acum sunt sănătos, precum am fost ‘nainte.

Şi bunul Dumnezeul în veci să te răsplătească,
În cerul Său preasfânt, cu sfinţii să te proslăvească.
De când m-ai întâlnit, mi-ai făcut atâta bine,
Căci n-am mai întâlnit nicicând un om aşa ca tine.

Dar ce spun eu, un “om”? Un soare al ortodoxiei
Un leac de pus pe rană, motiv al bucuriei.
Chiar şi în acest moment, scriindu-ţi acest rând
Mă gândesc… la sfinţia ta şi plâng.