Maria-Lucia CORNEA: Fara rod

Ca norii înfuriaţi care apar pe cer ,
Cu vuietul năpraznic în miezul zilei,
Ca pocnetul dat de un bici de fier
Aşa loveşte răutatea în lipsa milei.

Ca pomul înflorit, dar fără rod,
Aşa este omul fără fapte bune;
Când va trece pe al veşniciei pod
Doar lacrimi mai poate să adune…

Ca o fântână fără strop de apă
Aflată în calea unui însetat,
Aşa este credinţa care nu adapă
Sufletul ce se scaldă în păcat.

Ca norul ce nu revarsă pic de ploaie
Pe pământul sterp şi secetos,
Aşa este inima ce nu are vâlvătaie
Şi nu aleargă plângând la Hristos.

Luca Ionel BRANISLAV: Iisuse, nu ma osandi

În faţa Ta, o, scumpul meu Iisus,
Iar am greşit şi regret nespus.
Păcătuit-am Doamne în fiecare zi
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Am păcătuit cu fapta şi cu gândul,
Am păcătuit cu lucrul şi cuvântul
Şi câte am greşit, doar Tu Doamne ştii,
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Am păcătuit şi îmi pare rău,
Cer iertare preasfânt Numelui Tău,
Merge-voi la preot şi mă voi spovedi,
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Voi face fapte vrednice de pocăinţă,
Îmbrăca-mă-voi întru umilinţă,
Voi merge la biserică, mă voi împărtăşi,
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Voi fi că porumbelul, pur, nevinovat,
Voi fi cinstit şi sincer, creştin adevărat,
Pe toţi vrăjmaşii mei îi voi iubi,
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Voi fi calm şi paşnic, şi inofensiv,
Voi fi cuminte, bun şi milostiv,
Aşa voi fi, o, Doamne, în fiecare zi,
Dar Te rog Iisuse, nu mă osândi.

Căci cine poate oare suferi
Veşnicia iadului, de nu-l vei izbăvi,
Iisuse, Iisuse, milostiv îmi fii
Iartă-mă Iisuse şi nu mă osândi !

Luca Ionel BRANISLAV: Hristos a Inviat!

Veniţi de luaţi Lumină
Cerurile s-au deschis,
Se-aude o muzică prealină
Îngerii cântă-n paradis.

Şi rob şi Împărat,
Veniţi cu mic cu mare,
Soarele în loc a stat,
E cerească sărbătoare.

Se-aude o muzică divină
Îngerii slăvesc în cor
Pe Cel Preasfânt fără de vină,
Al nostru scump Mântuitor.

Hristos a Înviat
Glăsuieşte imnul,
Adevărat, adevărat
Rosteşte tot creştinul.

Veniţi de luaţi Lumină
Şi rob şi împărat,
Se-aude o muzică divină,
Hristos a înviat !

Luca Ionel BRANISLAV: Cu Iisus

Fără Iisus nu există viaţă
Fără Iisus nu este iubire
Fără Iisus nu este dimineaţă
Fără Iisus nu este mântuire.

Fără Iisus nu este libertate
Fără Iisus nu este veşnicie
Fără Iisus nu este bunătate
Fără Iisus nu este fericire.

Fără Iisus nu este sănătate
Fără Iisus nu este credinţă
Fără Iisus nu este dreptate
Fără Iisus nu este biruinţă.

Cu Iisus ai locul
Cel sfânt din infinit,
Cu Iisus ai totul
Şi nu mai vrei nimic.

Luca Ionel BRANISLAV: Iisuse, Iisuse

Iisuse, Iisuse, slava de foc
Deschide-mi inima în piept să te port.
Iisuse, Iisuse, slăvit Creator
Deschide-mi inima şi-o umple de dor.

Iisuse, Iisuse, Stăpân ceresc,
Deschide-mi inima să te iubesc.
Iisuse, Iisuse, Harul cel mult,
Deschide-mi urechile să Te ascult.

Iisuse, Iisuse, Izvorul de mir
Deschide-mi nările Să Te respir.
Iisuse, Iisuse, dor pământesc
Deschide-mi buzele să Te slăvesc.

Iisuse, Iisuse, sunt singur pe lume
Deschide-mi inima şi mă strigă pe nume.
Iisuse, Iisuse, lumea e rea,
Deschide-mi mintea să fac voia Ta.

Iisuse, Iisuse, n-am tată nici mamă,
Deschide-mi urechile, la Tine mă cheamă.
Iisuse, Iisuse, te rog şi îţi cer
Descide-mi Calea ce duce la cer.

Iisuse, Iisuse, dorirea mea
Deschide-a Ta Carte şi scrie-mă-n ea.
Iisuse, Iisuse, ‘nainte-Ţi mă plec,
Deschide-mi ochii să văd pe-unde trec.

Iisuse, Iisuse, Mântuitorul meu
Deschide-mi porţile să întru şi eu.
Iisuse, Iisuse, în raiul Tău sfânt
Deschide-mi gura, veşnic să-Ţi cânt.

Iisuse, Iisuse, nepreţuit odor
Scumpul meu Domn şi Mântuitor.
Iisuse, Iisuse, Ţie mă-nchin,
Slăvit să fii în veci! Amin.

Luca Ionel BRANISLAV: Monahala

Vântişor de primăvară
Tu din ceruri ai purces,
Haină neagră monahală,
De bună voie te-am ales.

Haină neagră a robiei
Ce bucurii cereşti îmi dai,
Tu eşti mantaua bucuriei
Ce mă duci pe mine-n rai.

Haină neagră a pocăinţei
Ce te port cu umilinţă,
Tu eşti mantaua suferinţei
Ce mă duci la biruinţă.

Haină neagră ca pământul
Ce mă-nalţi în zbor ceresc,
Tu eşti suspinul, tu eşti cântul
Dorului călugăresc.

Călăuzeşte-mă în viaţă
Smereşte-mă în propriul eu,
Lacrimi adună-mi pe faţă
Şi du-mă sus la Dumnezeu.

Silvia MOIAN : Mi-e dor de Tine

Mi-e dor de Tine, Doamne.
Şi cât aş vrea să îţi sărut,
A paşilor urme din viaţa mea.
Că eu din nepăsare te-am pierdut.

Mi-e dor de pacea cea divină,
Cu care sufletul îmi cuprindeai,
Când Te chemam să îmi auzi durerea,
Şi cât de grabnic Tu veneai.

Aş vrea ca să mai simt căldura
Unirii din potirul sfânt.
Şi-a înălţării dulci spre Tine,
Mângâiat de al iertării scump cuvânt.

Mi-e dor, de sfânta Ta lumină
Ce o reverşi în zi de înviere.
În care îngeri şi natura cântă,
Preaslăvind a Ta mărire şi putere.

Dar griji şi nepăsare şi uitare
Au amorţit a sufletului zbor.
Trezindu-mă din starea cea amară
Te chem, o Doamne, cu mult dor.

Gabriel IORDAN-DOROBANTU : Iisus pe cruce

Mâinile Tale, slăvite Ziditor, au fost batjocorite,
Străpunse, nu mai pot mângâia păsările în zbor…
Pleoapele Tale căzute privesc numai la şerpii
care dau târcoale prăzii, zvârcolindu-se în ţărână…

Urechile Tale nu mai aud decât paşii îngerului morţii…
Melci jilavi se urcă pe lemnul crucii lăsând în urma lor
dâre argintii.
Îţi pipăie rănile, apoi se chircesc în cochiliile lor
ca într-un mormânt de piatră, aşteptând învierea Ta.

Din lumină picură stropi mari de lacrimi,
boabe de lut nepământesc Îţi spală rănile:
plânge lumina?
Numai Tatăl Tău poate face o astfel de minune
la moartea Fiului.

E târziu…
Păşind peste osemintele Golgotei ca pe trepte,
îngerul morţii a ajuns până la Tine.
Ochii lui plecaţi te-au rugat de iertare,
apoi el Ţi-a cerut sufletul
Tu Ţi-ai dat ultima suflare în mâinile Tatălui.
Ţi-ai încovoiat trupul ostenit ca un semn de întrebare:
«Părinte al Meu, pentru ce M-ai părăsit?»
o pasăre a ţipat sfâşiind întunericul…
Fiul Omului a murit…
A murit frumos legănându-se peste lacrimile amare
ale maicii sale, peste jalea cernita a Îngerilor de lumină.

În noapte, sălbăticiunile dormind în necuvinte au ieşit la pradă.
Pe tâmple mi se aşterne oboseala şi somnul mă învinge:
gânduri nimicitoare trec prin sufletul meu
ca printr-o ţară pustie.

Gabriel IORDAN-DOROBANTU : Mai cred copiii nostri intr-o minune?

Veacul disperării perfid şi mişel
renaşte dumnezei cu pântec de-oţel,
eresuri străine poleite-n cuvinte
coboară-n suflet şi-n minte.

Vopsiţi în roşu, mânjiţi pe braţe şi dinţi
pe stadioane hipişii dau concerte
în stranii ritualuri. Se numesc chiar sfinţi
cu aura lor strâmbă prelinsă peste plete.

Un bărbos guru de-apartament
şi-a convins ciracii, extaz şi încântare,
învăţând pe ei că ar fi un instrument
divin, Mesia în chip de reîncarnare.

Doamne, ispitele ne zguduie tăria,
căci veacul e-ntors spre alta menire !
E hipi-ul un sfânt? E guru Mesia?
Sunt ale lor fraze mesaj de mântuire?

Privirea mi-o întorc către Răstignit
şi sufletul o clipa se ridică.
Văd patru cuie şi un Hristos smerit,
ce patima o-ndură din dragoste de oameni.

Văd spinii Lui şi-o înviere care
va fi a noastră şi Raiul în mine creşte,
cum creşte Liturghia în Altare,
când preotul solemn împărtăşeşte.

Văd o mână mică, sfioasă şi albă,
bătând mătănii la icoana poleită
a Sfintei Fecioare. O rugăciune caldă
se murmură cuvioasă şi smerită.

Mai cred copiii Tăi în Altare şi minuni,
în Maica Sfântă şi Pruncu-i de la sân,
în holdele sfinţite, în datini şi-n goruni,
în naşterea Ta, Doamne, din staulul cu fân?