Radu BĂEŞ : Adevărat a Înviat!

Soarele se ridica zâmbind din locu-i iar
Şi vântul mângâia flori albe răsărite
Din clipa în care Iisus cel plin de har
A înviat din morţi. Iar feţ
ele cernite

Se luminau deodat´ cu bucurie mare
Şi-n rugăciuni se cufundau smerite
Mult preamărind pe Domnul fiecare;
Luminile jucau pe feţele umbrite.

Măslinii au uitat de răni şi suferinţă
Iar flori nemaivăzute se legănau în vânt,
Iisus a înviat după făgăduinţă
Şi bucurie mare aduse pe pământ;

Pretutindeni vestea, în grabă, s-a aflat:
Hristos a înviat!” Adevărat a înviat!”

Radu BĂEŞ : Iisus se arată ucenicilor

Nici nor, nici tunet nu cuteză s-apară,
Iar soarele-ncălzea ca niciodat’
mai tare,
Maria Magdalena şi cealaltă-aflară
Că-n Galileea sta-va Iisus în aşteptare.

Ele porniră-n grabă înspre ucenici
Ca să-i vestească negreşit.
Însă pe drum
Le-ntâmpină Iisus cu glas domol şi nici
O îndoială-n suflet nu mai aveau de-acum.

Ucenicii păreau că vorba-I I-au uitat
El spuse:
Pace vouă!”. Ei credeau că e duh
Apoi recunoscându-L I s-au închinat,
Iar El s-a înălţat deodată în văzduh.

De bucurie, în templu se rugau mereu
Lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.

Radu BĂEŞ : Hristos a Înviat!

Zorii mângâiau flori albe-nmiresmate
Şi soarele privea mai vesel ca oricând,
Cutremur se porni pe deal şi în cetate,
Lângă mormântu-I înger pogorând.

Cu- nfăţişarea lui de-un alb ca tras la sorţi
El piatra de la uşa mormântului a dat,
De frica lui străjerii păreau că erau morţi,
Iar el înspre femei voios s-a îndreptat.

Cu glas de bucurie le spuse: Nu vă temeţi,
Că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi!”
El însă a-nviat, precum a zis.
Purcedeţi
Ca locul unde a fost Iisus să-l cercetaţi!”

Femeile-nţeles-au şi veste-n larg au dat:
Hristos a înviat!” Hristos a înviat!”

Radu BĂEŞ : După moartea Lui

Un vânt nestăvilit gemea de întristare
Pe nicăiri colinda-i nu prinse rădăcină,
Catapeteasma templului se sfâşia mai tare
Şi din morminte vechi ieşea acum lumină.

Aripi nesăţioase mai spintecau în zare
Şi lacrimi de lumină se deşirau vădit,
Atâtea pietre s-au despicat. Şi-n mare
Valurile-nalte păreau de neoprit!

Groaza începuse aratu-n inimi frânte,
Iar liniştea muşca din gânduri întrerupte,
Doar vântul nu-nceta părerile să-şi cânte
Din frică omenească voind să se înfrupte.

Înfricoşat, sutaşul rosti: „Cu-adevărat
Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”. Şi-a plecat.

Radu BĂEŞ : Răstignirea

Se zbenguiau peste cetate adieri hoinare
Şi umbrele se-ntretăiau, speranţe ferecând,
Nici
o lumină nu se năştea în zare
Doar paşii lui Iisus „
pre moarte călcând”.

Hlamida roşie schimbatu-I-s-a-alene
Cu hainele de-osândă. Şi-n drumul răstignirii
Plângeau amar femeile, iar Simon din Cirene
Pe umeri I-a dus crucea în locul Căpăţânii.

Vin amestecat cu fiere femeile I-au dat
Cu gând ca să nu simtă groaznica durere,
Dar nici o picătură în gură n-a luat,
Iar cuile muşcau din palmă-I cu putere.

Deodat’ cu El mai răstignit-au doi tâlhari
Când umbrele plângeau cu lacrimi aspre, mari.

Radu BĂEŞ : Batjocura

Aripi zburau peste cetatea înnegrită
Şi-un stol de gânduri negre se ridică în zbor,
Cohorta din pretoriu cu inima-nvrăjbită
Îl dezbracă pe Dreptul în faţa tuturor;

Din spini nevrednici îi împletiră-n grabă
Coroană pănă-atunci de nimenea purtată,
Râdeau de El ostaşii cu credinţa slabă
Şi-L împingeau pe calea numai de El urmată.

Tăcut şi-nsângerat, pe-aripa soartei dus,
Nici semn de-mpotrivire, de ură sau păcat,
Privi cum gloata-ntreagă se bucură nespus;
Pe cer şi soarele părea întemniţat.

Rotiri de aripi veneau nesăţioase
Când pânza nopţii se pripăşea prin case.

Radu BĂEŞ : De ce oare Iisus?

Un vânt pribeag sufla, prin templul rătăcit,
Încă sperând. Apoi, nemângâindu-şi graba,
Porni tot abătut, învins şi amăgit:
De ce oare Iisus în locul lui Baraba?

În timpu-acesta biciul muşca din trupu-I sfânt
Şi-o bucurie-amară pe faţa lui Pilat
Se-ntipări vremelnic. La margini de pământ
Perdeaua deasă-a nopţii se-nfăşura deodat’!

Deasupra, norii negri se aciuiau în pripă
Şi stropi de sânge sfânt cădeau necontenit,
Pierdutu-şi-a chiar vântul şi ultima aripă
Când Iisus a fost dat gloatei să fie răstignit.

Părea că tot văzduhul deodat’  s-a năruit,
Numai Iisus ştia ce-avea de pătimit.

Radu BĂEŞ : Pilat

Atâţia stropi bezmetici de ploaie mohorâtă
Curgeau necontenit nepăsători şi reci,
Se-ntuneca văzduhul. Şi posomorâtă
Era imaginea atâtor
gânduri seci.

În faţa lui Pilat din nou arhiereii
Îl acuzau pe Dreptul de rele nefăcute,
Iisus tăcea tot timpul, torcând rostul ideii,
Iar ei scăldau cuvinte de acuze multe;

Cu glasuri răguşite strigau necontenit
De răsunau şi pietrele din vechiul lor palat
Să fie răstignit!” „Să fie răstignit!”
Pe
mâini guvernatorul cu apă s-a spălat.

Şi voia le-a-mplinit, pe mâna lor L-a dat,
Văzduhul se-nnegri mai plâns ca niciodat’ !

Radu BĂEŞ : Ţarina Sângelui

Bufniţe setoase cântau prin crengi uscate,
Iar vântul somnoros porni buimac prin sat,
Lăsară-arhiereii treburile toate
Şi adunau arginţii lui Iuda prin palat.

Treizeci de-arginţi, nici unul mai puţin
Voit-au arhiereii în genunchi a-i strânge
Şi iarăşi pumnul lacom de bănet fu plin,
Dar el avea de-acum amarnic preţ de sânge.

Şi-arginţii nu s-au mai întors în vistierie,
Nici n-au schimbat cu ei faţa altarului,
Ci au luat un loc pentru străini să fie
De-nmormântare. În Ţarina Olarului.

Dar numele ţarinei fu de atunci schimbat
În Ţarina Sângelui prin preţul ce l-au dat.

Radu BĂEŞ : Iuda (II)

Zorile porniră la colindat mâhnite
Şi aripi î
nnegrite se desprindeau de soare,
Arhiereii cu gândurile-nlănţuite
Se sfătuiau cum pe Iisus degrabă să-L omoare.

În timpu-acesta Iuda, văzând că-nvăţătorul
Va trebui să meargă pe drumu-nsângerat,
Se căină amarnic, ştiind că-i trădătorul:

Greşit-am vânzând sânge de tot nevinovat!”

Lacrimi începură să-i curgă fără ştire
Şi-arginţii-i aruncă în templu mai în sus,
Cuprins de neputinţă se duse fără-oprire
Pân’ se-atârnă de-o creangă cu laţul bine pus.

Prin aer parcă plutea un glas prea cunoscut:
„Bine-i era aceluia de nu s-ar fi născut!”