Luca Ionel BRANISLAV: Parintelui Manase Groza

Când pentru prima oară am intrat în mânăstire,
Aveam o suferinţă-n piept şi o umbră în privire,
Dar cu ardoare căutam să-L întâlnesc pe Dumnezeu
Ca să-L întreb de ce mă pedepseşte-atât de rău.

Eram atât de tânăr, de neştiutor şi de speriat,
Crezând că pentru mine această lume s-a-ncheiat,
Pentru boala care mă macina cu-nverşunare
Şi pentru care doctorii nu-mi mai dădeau scăpare.

Şi căutam un preot, un călugăr sau pe cineva,
Căruia să-mi vărs amarul, să-i spun suferinţa mea.
Dar toţi erau în ascultare cu treburi multe şi mărunte,
Părea că nimeni nu mă vede şi nu poate să m-asculte.

În biserică-am intrat, plângând amar şi suspinând,
Cu multe lacrimi calde pe Domnul Cel ceresc chemând,
Să-mi vină în ajutor şi să-mi trimită mângâiere,
Să-mi ridice suferinţa şi crunta mea durere.

Dar la un moment dat, un înger! Îngerul din strană,
Cu alura lui de sfânt şi cu vocea lui de mamă,
Fără să rostesc nimic, cu pace-adâncă îmi răspunse:
“-Du-te şi ia măturoiul şi mătura curtea de frunze!”

Am plecat în fuga mare, neştiind cine-mi vorbise
Şi în spatele meu, poarta, singură, silenţios se-nchise.
Şi am făcut ce-mi poruncise, dar într-un mod aparte-aşa,
Nu cu mâinile-amândouă, ci cu sufletul şi inima.

Atunci a venit la mine acest minunat părinte
Şi mi-a zis cu duioşie:”da, eşti un copil cuminte!”
Lasă acum aceasta şi hai cu mine-n paraclis
Că să te cunosc mai bine şi să-ţi zic ce am de zis.

O, ce minunată zi, o, ce sfântă sărbătoare,
Am primit din cer de sus preasfânta binecuvântare,
Când te-am întâlnit pe tine în locaşurile sfinte,
Smeritul, bunul, sfântul şi iubitul meu părinte.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale,
În viaţa mea ai fost ca şi roua pe petale,
Pentru acesta pururea te voi purta în gând,
Chiar dacă acuma sunt departe, nu te voi uita nicicând.

Mi-ai spus:”O, fiul meu, iubit,ce bucurii îmi dai,
Să să şti că pentru toţi, drumul e deschis spre rai;
Dacă diavolul te ispiteşte şi trupul se îmbolnăveşte
Să ştii că Domnul cel din ceruri de noi toţi se îngrijeşte;

Dacă astăzi suferi şi plângi şi te vaiţi mereu
Să ştii, cât de curând Îl vei slăvi pe Dumnezeu,
Că sănătos vei fii şi vesel aşa că la-nceput,
Dumnezeu îţi va da pace aşa cum ai cerut!”

Şi multe ore am vorbit atunci în paraclis,
M-ai mângâiat, m-ai luminat şi orizonturi mi-ai deschis,
Cu poveţe blânde, cu rugăciuni, citate din scripturi
Cu fapte minunate a sfinţilor, a îngerilor puri.

O, cât aş fi vrut atunci că timpul să se-oprească,
Să savurez că pe-un nectar înţelepciunea ta dumnezeiască
Cu care m-ai prins şi m-ai ţinut legat de tine
Şi prin care a înflorit atunci viaţa în mine.

Mai ţii minte de câte ori la mânăstire m-ai cazat?
M-ai hrănit, m-ai adăpat şi de grijă mi-ai purtat?
Mai ţii minte ce minunate au fost slujbele divine?
Şi câte lacrimi cuvioase ai vărsat tu pentru mine?

Mai ţii minte la tâmplărie împreună cum lucrăm
Şi cuvios cântec, la strană, Maicii Domnului cântam?
Cum turnam noi figurine din ciment nisip şi var,
Metaniile sfinte, părinte, când mi le-ai dat în dar?

Mai ţii minte părinte cum povesteam de-a lumii rană
Şi cuprinşi de întristare, amândoi plângeam în strană?
Şi gardul vechi al mânăstirii, care demult era picat,
Îţi mai aminteşti părinte? Tot noi doi l-am reparat.

Şi câte cărţi mi-ai dat şi câte poveţe sfinte,
M-ai mângâiat, m-ai alinat şi m-ai vindecat părinte,
M-ai scos din umbra morţii şi a diavolului înşelare
M-ai pus în faţa sfinţilor, candelă arzatoare.

Şi acum, privind în urmă, eu mă sting de dorul tău,
Cel ce ai fost pentru mine darul lui Dumnezeu;
Deşi sunt un păcătos, atât de neimportant şi mic,
Ţie mă închin părinte şi în gură mare-ţi zic:

Îţi mulţumesc preabunul, sfântul şi scumpul meu părinte,
Că pentru mine păcătosul te-ai rugat fierbinte;
Şi pentru ale tale lacrimi şi rugăciuni preasfinte,
Acum sunt sănătos, precum am fost ‘nainte.

Şi bunul Dumnezeul în veci să te răsplătească,
În cerul Său preasfânt, cu sfinţii să te proslăvească.
De când m-ai întâlnit, mi-ai făcut atâta bine,
Căci n-am mai întâlnit nicicând un om aşa ca tine.

Dar ce spun eu, un “om”? Un soare al ortodoxiei
Un leac de pus pe rană, motiv al bucuriei.
Chiar şi în acest moment, scriindu-ţi acest rând
Mă gândesc… la sfinţia ta şi plâng.

Maria-Lucia CORNEA: Bunicului meu

Îmi amintesc de o Sfântă Duminică
În care bunicul meu, om cucernic,
Urca spre Biserică cu iubire şi frică,
Ca slujitor al Bisericii destoinic.

Ne lua de mână pe cei doi nepoţi
Şi pornea cu noi spre Sfânta Liturghie,
Apoi ne închinam la iconostas cu toţi,
Parcă sorbind prin sărut apa cea vie!

Ne aşezam la locurile bine ştiute
Şi într-o atmosferă caldă, cerească,
Sufletele noastre de preot erau lipite
Făcându-l atât de divin să liturghisească.

Câtă bucurie în ochi avea bunicul
Şi cu câtă iubire ne mângâia,
Visul lui era ca să purtăm stindardul
Credinţei ortodoxe ce în el vuia!

Azi, după zeci de ani, privesc o strană
În care nu se mai află bunicul meu,
Şi inima-mi revarsă lacrimi în taină
Şi ecteniile le cânt tot mai greu…

Luca Ionel BRANISLAV: Monahala

Vântişor de primăvară
Tu din ceruri ai purces,
Haină neagră monahală,
De bună voie te-am ales.

Haină neagră a robiei
Ce bucurii cereşti îmi dai,
Tu eşti mantaua bucuriei
Ce mă duci pe mine-n rai.

Haină neagră a pocăinţei
Ce te port cu umilinţă,
Tu eşti mantaua suferinţei
Ce mă duci la biruinţă.

Haină neagră ca pământul
Ce mă-nalţi în zbor ceresc,
Tu eşti suspinul, tu eşti cântul
Dorului călugăresc.

Călăuzeşte-mă în viaţă
Smereşte-mă în propriul eu,
Lacrimi adună-mi pe faţă
Şi du-mă sus la Dumnezeu.

Luca Ionel BRANISLAV: Intamplare minunata

Pe malul mării agale mă plimbam
Şi zeci de planuri în minte îmi făceam.
Cum să scriu o carte despre Dumnezeu,
O carte minunată pentru poporul meu.

Să nu mai creadă-n stele şi-n zeii lor străbuni,
Ci în Dumnezeul slavei, Făcătorul de minuni.
În Hristos Iisus, Cel Sfânt şi Bun şi Mare
În Treimea sfântă de viaţă dătătoare,

În Preasfânta Maică şi Oştirile cereşti,
Nu în basme şi legende, mituri sau poveşti.
Am început cu începutul: Dumnezeu Creatorul
Atoateţiitorul şi de viaţă Făcătorul:

Este pretutindeni în cer şi pe pământ
Închinat în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt,
Treimea Sfântă cea fără de început
Care şi prin Care toate s-au făcut

Soarele şi luna, omul, Cetele îngereşti,
Pământul, Universul, galaxiile cereşti.
Păsări, animale şi toate câte câte ştim
Şi mult mai multe alte, ce nici nu le gândim.

Şi meditând la cele demult întâmplate,
Cum să exprim în scris aceste minunate fapte,
Fără de veste, deodată-n faţa mea
Apăru un copilaş, singurel, ce se juca.

Avea o găletuşă-n mână şi…cum să vă zic,
Căra cu dânsa apă într-o groapă în nisip.
Şi l-am întrebat: “-Copile, ce faci tu singur aici?”
M-a privit ciudat copilul cu ochii lui frumoşi şi mici:

“-Marea aceasta, mare cât de lungă, cât de lată,
Vreau s-o mut acum, aicea, în această mică groapă,
Cu tot cu peşti şi scoici, şi cu tot ce are,
Că să mă joc acolo, uite-n depărtare!”

Am început să râd de ale lui cuvinte,
Dar imediat un gând mi-a fulgerat prin minte:
O, Doamne preaslăvite, al meu simţământ şi crez
‘Naintea Ta Părinte smerit îngenunchez,

Îţi mulţumesc că mintea acum mi-ai luminat
Cu Adevărul Unic, Veşnic, Neschimbat.
Mi-ai arătat în chip simplu şi umil
Că eu am fost şi sunt acel nepriceput copil;

Cum puteam închide nesfârşitul în sfârşit?!
Cum puteam închide infinitul în finit?!
Cum puteam eu Doamne, fiind aşa departe,
Să te închid pe Tine într-o banală carte?!

Dar cine poate oare să Te definească,
Când nici îngerii din ceruri nu pot să te privească?!
Îţi mulţumesc acum, preabunule Părinte,
Că m-ai învăţat prin pildă şi fără de cuvinte;

Da, îţi mulţumesc, o, Doamne încă-odată
Că mi-ai dăruit această învăţătura minunată.
Şi tu, omule, care citeşti aceste rânduri,
Nu mai sta atât de mult pe gânduri,

Că Domnul este Sfânt şi Bun,
Şi Mare, în Sferele cereşti,
Este necesar să ştii,
Că să te mântuieşti.

Această minunată întâmplare
E a Sfântului Vasile cel Mare,
Pe la orele înserării,
Când se plimba pe malul mării.

Luca Ionel BRANISLAV: Invata-ma Iisuse !

Învaţă-mă să fiu mai smerit şi mai bun
Învaţă-mă să discern ce e rău, ce e bine,
Învaţă-mă Ţie cu bucurie să mă supun
Învaţă-mă să ard din dragoste pentru Tine.

Învaţă-mă tăcerea când lumea mă ceartă
Învaţă-mă iertarea când alţii mă răstignesc,
Învaţă-mă nemurirea din lumea deşartă
Învaţă-mă de-a pururi să te iubesc.

Cu o preacurată, sfântă şi sinceră iubire
Ce se cuvine doar Unuia Dumnezeu,
Mai presus de simţuri şi orice-nchipuire
Mai presus de mamă şi de copilul meu.

Învaţă-mă Iisuse Cărarea Împărăţiei
Şi împodobeşte-mă cu virtuţi preaminunate,
Primeşte-mă apoi în clipa veşniciei
Şi păstrează-mă acolo o eternitate !

Luca Ionel BRANISLAV: Daca astazi voi pierde…

Dacă astăzi voi pierde tot ce am pe pământ,
Nimic nu iubesc mai mult ca pe Tine,
Pe Tine, Doamne, nu te voi pierde nicicând,
Căci Tu dăinui, Iisuse, de-a pururi în mine;

Credinţa din suflet în veci va rămâne,
Cum mila Ta din veac până-n veac
De la poporul creştin, la popoare păgâne,
La tânăr, bătrân, bogat sau sărac.

Căci Tu eşti Domnul veşnic şi sfânt,
Mântuitorul nostru slăvit şi-nchinat,
Care-ai venit la noi din cer pe pământ
Şi prin moarte, de moarte pe noi ne-ai scăpat.

Slavă ţie multmilostive Stăpâne,
Slavă ţie preabunule Dumnezeu,
Care prin Cruce, moarte-ai primit pentru mine,
Slavă ţie Iisuse, Mântuitorul meu!

Dacă astăzi voi pierde tot ce am pe pământ,
Credinţa din suflet în veci va rămâne,
Căci Tu eşti Domnul veşnic şi sfânt
Slavă ţie multmilostive Stăpâne !

Cristina ONOIU: Pentru mine, Doamne

Pentru mine, Doamne,
Tu Te răstigneşti,
Pentru mine, Sfinte,
Mori şi înviezi.

Pentru mine, Doamne,
Tu înduri mereu
Numai chinuri grele,
Să mă scapi de rău.

Pentru mine, Doamne,
Te duci la calvar,
Şi în chin, Iisuse,
Te răstigneşti iar.

Pentru mine suferi
Bice şi bătăi,
Pentru  a mea vină,
Tu eşti dat la răi.

Ţi-am pus şi cunună
Făcută din spini,
Cu-a mele păcate
Eu Te-am dat la chin.

Cu suliţa-n coastă
Tu ai fost străpuns,
Pentru mine, Doamne,
Ai oftat şi-ai plâns.

Iartă-mă, Iisuse,
Că mult Ţi-am greşit,
Te-am suit pe Cruce,
Eu Te-am răstignit.

Te-ai jertifit, Iisuse,
Ca să mă salvezi,
Dar după trei zile
O să înviezi.

Bucurie mare
Aduci pe pământ,
Biruind Tu, Doamne,
Din morţi înviind.

Luca Ionel BRANISLAV: Fiul ratacitor

-În lumea mare eu am plecat
Între străini m-am desfătat
Zile şi nopţi am tot petrecut
Pân-am pierdut tot ce-am avut.

M-am dus ca slugă la un stăpân
Cu ziua porcii lui păscând
Şi mă bătea şi mă ocăra
Şi nici de mâncare nu îmi dădea.

Şi am ajuns sărac şi flămând
Singur, plângând şi suspinând;
Atuncea de tine mi-am amintit
Şi iată-mă tată, eu am venit.

Greşit-am ţie, stăpânul meu,
O, tată sfânt şi Dumnezeu;
Păcatul e mare, păcatul e greu
Şi nu mai pot fi copilul tău.

Primeşte-mă ca slugă a ta
Şi niciodată nu voi mai pleca
În zilele toate îţi voi sluji
Şi rob netrebnic mă vei numi !

– O, Fiul meu, copilul meu,
Revino iar în locul tău;
De tine mult mă veselesc
Căci te-am iubit şi te iubesc.

Te iert şi să ne bucurăm
Viţelul gras să-l junghiem,
Căci mort ai fost şi-ai înviat,
Pierdut ai fost şi te-ai aflat.

-O, Tată bun, o, Tată sfânt
‘Naintea ta cad la pământ;
M-ai izbăvit de jale şi chin,
Slăvit să fii în veci, amin !