Ionel CROITORU : Bir

Banalităţi simţite
secretă mintea-n noi,
când peste necredinţă
plutesc neguri şi ploi,
formalităţi, pretexte
şi ispite ca un roi
străpung al conştiinţei
prostiei celei noi.

Idoli se-aştern în grabă
peste al vieţii gard
punând ca biruinţă
sălbăticia-n steag,
prin birul necredinţei
pecete celui slab.

Răsar semnele morţii,
sminteala e în toi
călcând printre credinţă
mândria luptă-n noi,
timpu-i de baricadă
cuvinte-s de folos
suicidaţi genunchiul
la poarta lui Hristos,
punând ca tânguire
o lacrimă pios.

Ionel CROITORU : Comoara tăcerii

Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să fii podoabă casei lui Hristos,
ca prin lumina sfântă ce-nconjoară
tot neamul gol şi ruşinos
să stea tăcerea ta, ca o comoară…
păstrată de creştinul ortodox?
Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să-ntorci al neputinţei glas duhovnicesc,
ca printre lacrimi de mărturisire
să fie o voce sfântă de odihnă…
a-mpovăraţilor întru Hristos?
Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să pui pecete gândului evlavios
cu Sfânta cruce şi Treime,
când viaţa-i mândra slăbiciune
şi nepăsare-ntru Hristos…
pentru creştinul ortodox?
Deschide braţul tău cel sfânt, Iisuse,
pentru tăcerea ortodoxului genunchi,
şi-adună tot piciorul rătăcirii
c-a Ta este putinţa
ce-i neputinţa glasului de rând,
şi îndrăzneala inimilor muribunde
creştinilor le dă soroc,
să biruim asemeni Ţie
când răstignit pentru cununa Împărăţiei,
Golgota ţi-a fost loc.

Ionel CROITORU : Suspin

Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.

Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.

Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.

Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.

Ionel CROITORU : Frunza neagră

Peste câmpuri monahale
paşte Floarea cea Cerească,
frunza neagră a dreptăţii
cu genunchii-n osteneală.

De sunt frunzele-n metanii,
duhu-i sfânt, ceru-şi presară
lacrimi-n glasul monahii,
rugăciunii dându-i mană.

Teamă-i pusă-n cea fiară
viespii frânte-s de duh sfânt,
când în geană monahală
soarele-i rugă şi cânt.

Munţilor pitiţi sub creste
pustinicii le dau mireasmă,
jertfă-i fruntea rugăciunii
stâncă-n viaţa crestinească.

Chiar şi suflete-n adâncuri
mişcă frunza monahală,
când prin osteneală rugii
sânge sfânt e şters din rană.

Sunt comori ce nu-s atinse
de priceperea lumească,
voia minţii depărtandu-i
chiar de Floarea cea Cerească.

Silvia AVRAM: Lunca

Paşi mici păşesc prin iarba înrourată
Lăsînd poteci, poteci prin păpădii,
De peste pod, se vede lunca toată
Şi-apoi pădurea ce te-aşteaptă ca să vii.

Se-aude clopotul şi toaca, printre ramuri
Ecoul se izbeşte de copaci,
Iar plutele foşnesc, când toţi stejarii,
Treziţi din somn, troznesc îmbrăţişaţi.

Ram lângă ram, frunzişul se-mpreună,
Doar trunchiul gros îi ţine separaţi.
Par nişte trupuri ce se ţin de mână,
Prin rădăcină însă toţi sunt fraţi.

Se vede zidul, parcă de cetate
Şi crucea ce se-nalţă către cer;
O bucurie sfântă te cuprinde
Lăsînd în urmă tot ce este efemer.

Pluteşte-n aer parcă veşnicia,
Tot zbuciumul trupesc s-a domolit,
De-ai căutat o cale în astă viaţă
Aici întreaga căutare s-a sfîrşit.

Un Sfânt Locaş, în care omul şi natura
Slujeşte fiecare în felul său,
Trecutau sutele de ani, de când în LUNCĂ
Se-nalţă rugăciuni spre Dumnezeu.

Poezie dedicată Mânăstirii Sfântul Nicolae Grădiştea ILFOV şi tuturor slujitorilor acelui loc,
Cu multă dragoste.

Dănuţ Noapteş : Dragostea sfântă

Atotputernice şi Doamne Sfinte
Ce mila-Ţi reverşi pe pământ,
Noi suntem rodul iubirii sfinte
Legătura sfântă nepătrunsă
Dintre cer şi pământ.

Însă omul făr’ de vreme
De cer s-a depărtat
Alunecând pe drumuri sterpe
Uitând de locul ce-i era dat.

În mila Ta cea mare, Doamne,
Nesuferind să vezi cum omul cade,
L-ai oferit în dar pe Fiul
Să cureţe păcatele toate.

Însă actul de sublimă iubire
Pentru făptura iubită,
Din parte-i a adus nerecunoştinţă
Uitând de împărăţia
Mult dorită.

Dănuţ NOAPTEŞ: Departe de tine, Doamne

Mergând pe calea întunecată
Şi uitând de Tine Doamne,
Am pătat întreaga viaţă
Cu desfătări şi cu uitare.

Iartă-mi Doamne căderea
Şi nu mă lasă în abis,
Sunt slab şi negru mi-e veşmântul
Căzând pradă celui rău.

Marea vieţii învolburată
Apasă sufletul meu,
Singura mea alinare
Este să revin în sânul Tău.

Ascultă-mi sfinte Doamne
Ruga ce din suflet o grăiesc,
Cum ai ascutat durerea
Fiului ce-şi risipea viaţa în deşert.

Prin legământ viaţa întreagă
Ţie Doamne o dăruiesc
Să Mă ierţi, să-mi speli haina,
Vrednic devenind să-Ţi slujesc.

Ştefan Cătălin POPA: Ajută-mă iubire

Ce plină de dulceaţă este gândirea mea la Tine,
Fiinţa mi se-alină, durerea mi se curmă.
Cântare îngerească nu pot să-nalţ la Tine,
Dar slava din fapta mea aleasă o împlinesc cu teamă.

Ce mare e dorinţa de pacea neînţeleasă,
Uit tot ce-n lume am dorit cu osteneală.
Nu pot nici rugăciune, nici inima răbdare nu revarsă,
Dar salt de bucurie şi-Ţi murmur psalmi de laudă.

O, tânără iubire în inimă bătrână,
Îmi netezi fruntea pe drumul vieţii străbătând.
Să merg pe-aleia-ngustă mi-e greu cântând din strună,
Dar ajutat de tine păşesc nădăjduind.

Ce mic îţi sunt, mai mic decât o firmitură
Şi lacrima mă udă în pocăinţă mută.
S-ajung un sfânt departe de gândul meu şi lauda,
Dar lupta mea s-ajung la Tine nicicum nu e deşartă.

Ajută-mă, Iubire,  să fac străină moartea
Şi chinul tot din lume să fie-o amintire.
Nu pot din mulţumire să-ţi fac o sărbătoare,
Dar pot în veşnicie să port a ta suflare.

Ştefan Cătălin POPA: Ce mult doresc

Ce mult doresc, să mă-ntâlnesc
Cu Domnul meu la El în ceruri,
Să fiu şi eu un sfânt ceresc
Al Domnului în veacuri.

Pământul mult ce mă apasă
Cu greu în spate eu îl duc,
Această clipă mă aşteaptă
Când ast pământ va fi-n adânc.

Dar astă clipă mult dorită
Ce sufletul-mi râvneşte
Cu osteneală grea aşteaptă
Cuvântul ce îl mântuieşte.

O, bun al meu suspin
Ce dorul mi-l alini,
O, lacrimă mângâietoare
De Domnul mă apropii.

Un timp n-am fost, n-am existat
Aici, pe-acest pământ plin de păcat.
O clipă am  fost, am existat
Creştin, ostaşul botezat!