Poezii Ortodoxe

Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.

Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.

Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.

Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.

Paşi mici păşesc prin iarba înrourată
Lăsînd poteci, poteci prin păpădii,
De peste pod, se vede lunca toată
Şi-apoi pădurea ce te-aşteaptă ca să vii.

Se-aude clopotul şi toaca, printre ramuri
Ecoul se izbeşte de copaci,
Iar plutele foşnesc, când toţi stejarii,
Treziţi din somn, troznesc îmbrăţişaţi.

Ram lângă ram, frunzişul se-mpreună,
Doar trunchiul gros îi ţine separaţi.
Par nişte trupuri ce se ţin de mână,
Prin rădăcină însă toţi sunt fraţi.

Se vede zidul, parcă de cetate
Şi crucea ce se-nalţă către cer;
O bucurie sfântă te cuprinde
Lăsînd în urmă tot ce este efemer.

Pluteşte-n aer parcă veşnicia,
Tot zbuciumul trupesc s-a domolit,
De-ai căutat o cale în astă viaţă
Aici întreaga căutare s-a sfîrşit.

Un Sfânt Locaş, în care omul şi natura
Slujeşte fiecare în felul său,
Trecutau sutele de ani, de când în LUNCĂ
Se-nalţă rugăciuni spre Dumnezeu.

Poezie dedicată Mânăstirii Sfântul Nicolae Grădiştea ILFOV şi tuturor slujitorilor acelui loc,
Cu multă dragoste.

Taci! Ascultă!
E răsuflarea muntelui
Cu miros de răşină,
Vioară de cetini
Pe murmur de stânci.

Ascultă inima muntelui
Zvâcneşte în tine.
Priveşte cum aburi
Îi ies din adâncuri
Şi-n cer se anină.

Priveşte ce piscuri solare
Şi gânduri, şi gânduri…
Prăpăstii adânci…

Te chem Iisuse ca să vii,
Locaş să-ţi fie al meu suflet,
Te-aştept în nopţile târzii
Ca un copil, cu scâncet.

Imn de mărire să Îţi cânt,
Că m-ai adus la viaţă,
Să mă inunzi de fericire,
Să-mi fii lumină şi povaţă.

Să simt că al Tău sunt pe veci,
Că ţii nespus la mine,
Că vrei în Rai ca să mă duci,
Să fiu mereu cu Tine.

În mintea mea să Te păstrez
Ca pe-o comoară sfântă,
Viaţa mea toată să-mi veghezi,
Să mă fereşti de-osândă.

De aş avea iubire
Către Creator,
Ruga mea ar fi
Cuprinsă de fior.

Credinţă de-aş avea
În Domnul meu preabun,
Vrăjmaşii aş ierta,
N-aş vrea să mă răzbun.

Dragoste de aş avea
Către Dumnezeu,
Nimic în viaţa aceasta
Nu mi-ar părea prea greu.

De aş avea credinţă
În Domnul cel ceresc,
Păcatul, cu căinţă,
Să îl mărturisesc!

Mi-e dor de anii ce-au trecut
Și inima-mi suspină,
Și mă întreb de am pierdut
Iubirea Ta divină.

Căci dacă toată viața mea,
De s-ar opri puțin,
Aș cântări de s-ar putea
Și zâmbet și suspin.

Și suferințe și iubiri
Căință și păcat,
Nădejde sau dezamăgiri
Și tot ce-am adunat.

Le-aș pune toate la un loc
Și mult le-aș judeca,
Căci nu vreau, Doamne, să te pierd,
Din necredința mea.