Ionel CROITORU : Suspin

Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.

Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.

Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.

Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.

Ionel CROITORU : Frunza neagră

Peste câmpuri monahale
paşte Floarea cea Cerească,
frunza neagră a dreptăţii
cu genunchii-n osteneală.

De sunt frunzele-n metanii,
duhu-i sfânt, ceru-şi presară
lacrimi-n glasul monahii,
rugăciunii dându-i mană.

Teamă-i pusă-n cea fiară
viespii frânte-s de duh sfânt,
când în geană monahală
soarele-i rugă şi cânt.

Munţilor pitiţi sub creste
pustinicii le dau mireasmă,
jertfă-i fruntea rugăciunii
stâncă-n viaţa crestinească.

Chiar şi suflete-n adâncuri
mişcă frunza monahală,
când prin osteneală rugii
sânge sfânt e şters din rană.

Sunt comori ce nu-s atinse
de priceperea lumească,
voia minţii depărtandu-i
chiar de Floarea cea Cerească.

Silvia AVRAM: Lunca

Paşi mici păşesc prin iarba înrourată
Lăsînd poteci, poteci prin păpădii,
De peste pod, se vede lunca toată
Şi-apoi pădurea ce te-aşteaptă ca să vii.

Se-aude clopotul şi toaca, printre ramuri
Ecoul se izbeşte de copaci,
Iar plutele foşnesc, când toţi stejarii,
Treziţi din somn, troznesc îmbrăţişaţi.

Ram lângă ram, frunzişul se-mpreună,
Doar trunchiul gros îi ţine separaţi.
Par nişte trupuri ce se ţin de mână,
Prin rădăcină însă toţi sunt fraţi.

Se vede zidul, parcă de cetate
Şi crucea ce se-nalţă către cer;
O bucurie sfântă te cuprinde
Lăsînd în urmă tot ce este efemer.

Pluteşte-n aer parcă veşnicia,
Tot zbuciumul trupesc s-a domolit,
De-ai căutat o cale în astă viaţă
Aici întreaga căutare s-a sfîrşit.

Un Sfânt Locaş, în care omul şi natura
Slujeşte fiecare în felul său,
Trecutau sutele de ani, de când în LUNCĂ
Se-nalţă rugăciuni spre Dumnezeu.

Poezie dedicată Mânăstirii Sfântul Nicolae Grădiştea ILFOV şi tuturor slujitorilor acelui loc,
Cu multă dragoste.

Gheorghe PAUL: Montana

Taci! Ascultă!
E răsuflarea muntelui
Cu miros de răşină,
Vioară de cetini
Pe murmur de stânci.

Ascultă inima muntelui
Zvâcneşte în tine.
Priveşte cum aburi
Îi ies din adâncuri
Şi-n cer se anină.

Priveşte ce piscuri solare
Şi gânduri, şi gânduri…
Prăpăstii adânci…

Carmen: Parintelui Arsenie Boca

Te-ai dus spre tărâm de fericire
Unde nu este întristare, nici suspin,
Unde este pace şi lumină,
Spre Cerul cel divin.

Dar ne vom întâlni,
Avem nădejde tare,
În viaţa cea eternă
Şi-acolo vom trăi

În iubire şi în armonie,
Pe Dumnezeu îl vom slăvi
Cu multă bucurie
Şi îi vom mulţumi.

Cristina ONOIU: Florile

Simt o bucurie în suflet,
Simt că o să Te găsesc;
M-am uitat după-al Tău zâmbet,
Încep să mă regăsesc.

Stau acum şi mă gândesc,
La Creaţia Ta Sfântă,
La florile, ce uimesc
Tot sufletul ce cuvântă.

Câtă măiestrie e în ele!
Cât de minunate sunt!
Te înalţă pân’ la stele
Mirosul lor plăcut şi sfânt.

Sunt ca însăşi viaţa noastră,
Ce-o trăim pe-acest pământ,
Ca o mare-ntinsă albastră,
Doamne, minunate sunt!

Aşa cum sunt florile,
De pure şi de curate ,
Doamne, fă să fiu ca ele,
Curăţită de păcate.

Silvia AVRAM: Mi-e tare dor

Mi-e dor de anii ce-au trecut
Și inima-mi suspină,
Și mă întreb de am pierdut
Iubirea Ta divină.

Căci dacă toată viața mea,
De s-ar opri puțin,
Aș cântări de s-ar putea
Și zâmbet și suspin.

Și suferințe și iubiri
Căință și păcat,
Nădejde sau dezamăgiri
Și tot ce-am adunat.

Le-aș pune toate la un loc
Și mult le-aș judeca,
Căci nu vreau, Doamne, să te pierd,
Din necredința mea.