Luca Ionel BRANISLAV: Intamplare minunata

Pe malul mării agale mă plimbam
Şi zeci de planuri în minte îmi făceam.
Cum să scriu o carte despre Dumnezeu,
O carte minunată pentru poporul meu.

Să nu mai creadă-n stele şi-n zeii lor străbuni,
Ci în Dumnezeul slavei, Făcătorul de minuni.
În Hristos Iisus, Cel Sfânt şi Bun şi Mare
În Treimea sfântă de viaţă dătătoare,

În Preasfânta Maică şi Oştirile cereşti,
Nu în basme şi legende, mituri sau poveşti.
Am început cu începutul: Dumnezeu Creatorul
Atoateţiitorul şi de viaţă Făcătorul:

Este pretutindeni în cer şi pe pământ
Închinat în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt,
Treimea Sfântă cea fără de început
Care şi prin Care toate s-au făcut

Soarele şi luna, omul, Cetele îngereşti,
Pământul, Universul, galaxiile cereşti.
Păsări, animale şi toate câte câte ştim
Şi mult mai multe alte, ce nici nu le gândim.

Şi meditând la cele demult întâmplate,
Cum să exprim în scris aceste minunate fapte,
Fără de veste, deodată-n faţa mea
Apăru un copilaş, singurel, ce se juca.

Avea o găletuşă-n mână şi…cum să vă zic,
Căra cu dânsa apă într-o groapă în nisip.
Şi l-am întrebat: “-Copile, ce faci tu singur aici?”
M-a privit ciudat copilul cu ochii lui frumoşi şi mici:

“-Marea aceasta, mare cât de lungă, cât de lată,
Vreau s-o mut acum, aicea, în această mică groapă,
Cu tot cu peşti şi scoici, şi cu tot ce are,
Că să mă joc acolo, uite-n depărtare!”

Am început să râd de ale lui cuvinte,
Dar imediat un gând mi-a fulgerat prin minte:
O, Doamne preaslăvite, al meu simţământ şi crez
‘Naintea Ta Părinte smerit îngenunchez,

Îţi mulţumesc că mintea acum mi-ai luminat
Cu Adevărul Unic, Veşnic, Neschimbat.
Mi-ai arătat în chip simplu şi umil
Că eu am fost şi sunt acel nepriceput copil;

Cum puteam închide nesfârşitul în sfârşit?!
Cum puteam închide infinitul în finit?!
Cum puteam eu Doamne, fiind aşa departe,
Să te închid pe Tine într-o banală carte?!

Dar cine poate oare să Te definească,
Când nici îngerii din ceruri nu pot să te privească?!
Îţi mulţumesc acum, preabunule Părinte,
Că m-ai învăţat prin pildă şi fără de cuvinte;

Da, îţi mulţumesc, o, Doamne încă-odată
Că mi-ai dăruit această învăţătura minunată.
Şi tu, omule, care citeşti aceste rânduri,
Nu mai sta atât de mult pe gânduri,

Că Domnul este Sfânt şi Bun,
Şi Mare, în Sferele cereşti,
Este necesar să ştii,
Că să te mântuieşti.

Această minunată întâmplare
E a Sfântului Vasile cel Mare,
Pe la orele înserării,
Când se plimba pe malul mării.

Luca Ionel BRANISLAV: Daca astazi voi pierde…

Dacă astăzi voi pierde tot ce am pe pământ,
Nimic nu iubesc mai mult ca pe Tine,
Pe Tine, Doamne, nu te voi pierde nicicând,
Căci Tu dăinui, Iisuse, de-a pururi în mine;

Credinţa din suflet în veci va rămâne,
Cum mila Ta din veac până-n veac
De la poporul creştin, la popoare păgâne,
La tânăr, bătrân, bogat sau sărac.

Căci Tu eşti Domnul veşnic şi sfânt,
Mântuitorul nostru slăvit şi-nchinat,
Care-ai venit la noi din cer pe pământ
Şi prin moarte, de moarte pe noi ne-ai scăpat.

Slavă ţie multmilostive Stăpâne,
Slavă ţie preabunule Dumnezeu,
Care prin Cruce, moarte-ai primit pentru mine,
Slavă ţie Iisuse, Mântuitorul meu!

Dacă astăzi voi pierde tot ce am pe pământ,
Credinţa din suflet în veci va rămâne,
Căci Tu eşti Domnul veşnic şi sfânt
Slavă ţie multmilostive Stăpâne !

Gabriel IORDAN-DOROBANTU : Mai cred copiii nostri intr-o minune?

Veacul disperării perfid şi mişel
renaşte dumnezei cu pântec de-oţel,
eresuri străine poleite-n cuvinte
coboară-n suflet şi-n minte.

Vopsiţi în roşu, mânjiţi pe braţe şi dinţi
pe stadioane hipişii dau concerte
în stranii ritualuri. Se numesc chiar sfinţi
cu aura lor strâmbă prelinsă peste plete.

Un bărbos guru de-apartament
şi-a convins ciracii, extaz şi încântare,
învăţând pe ei că ar fi un instrument
divin, Mesia în chip de reîncarnare.

Doamne, ispitele ne zguduie tăria,
căci veacul e-ntors spre alta menire !
E hipi-ul un sfânt? E guru Mesia?
Sunt ale lor fraze mesaj de mântuire?

Privirea mi-o întorc către Răstignit
şi sufletul o clipa se ridică.
Văd patru cuie şi un Hristos smerit,
ce patima o-ndură din dragoste de oameni.

Văd spinii Lui şi-o înviere care
va fi a noastră şi Raiul în mine creşte,
cum creşte Liturghia în Altare,
când preotul solemn împărtăşeşte.

Văd o mână mică, sfioasă şi albă,
bătând mătănii la icoana poleită
a Sfintei Fecioare. O rugăciune caldă
se murmură cuvioasă şi smerită.

Mai cred copiii Tăi în Altare şi minuni,
în Maica Sfântă şi Pruncu-i de la sân,
în holdele sfinţite, în datini şi-n goruni,
în naşterea Ta, Doamne, din staulul cu fân?