Cornelia BERENDE : Necazul

Necazul, m-a apropiat de Tine
Şi m-a-nvăţat ca să mă rog,
Căci viaţa mea mi-a fost clădită pe ruine
Şi am trăit mereu ca un olog.

Când viaţa mea era în desfătare
Eu nu vroiam să ştiu de-al Tău cuvânt
Şi mă afundam mereu tot în pierzare
Să mă întorc spre Tine, n-aveam gând.

Iar Tu, cu a Ta Înţelepciune
Mi-ai biruit orgoliul ce mă stăpânea
Şi m-ai trezit să-mi văd nelegiuirea
Şi viaţa mea murdară, în care petreceam.

Necazul m-a-nvăţat să ard în rugăciune
Să simt dulceaţa Tainelor Cereşti,
Să spun la toţi, cât m-Ai iubit pe mine
Şi cât de fericit mă simt, că mă iubeşti!

Să spun la toţi, ce mare bunătate
Mi-Ai dăruit, când am simţit necazul,
Cu-a Ta iubire m-ai acoperit
Şi a Ta Mână Sfântă mi-A spălat obrazul.

De o ruşine mare, ce mă-nconjura
Spălata-i a mea faţă, cu a Ta iubire,
Şi tot trecutul meu murdar
Mi l-ai spălat, şi m-ai apropiat de Tine.

Necazul m-a-nvăţat ce e iubirea
Şi mila celor ce mă înconjurau,
Să văd că sunt neputincios cu firea
Şi am nevoie de iubirea lor.

Necazul m-a-nvăţat ce e iertarea,
Ce trebuie mereu s-o dăruiesc,
Să nu fiu stăpânit de gând de răzbunare,
Pe toţi din jurul meu, mereu să îi iubesc!

Cornelia BERENDE : Un dar sarac

Suntem în noaptea viselor de neuitat…
Când ninge cu amintiri şi vise pentru viitor,
Când Domnul CeL ce ne-a creat,
Se face prunc, ca să devină Răscumpărător!

Umil, se naşte, nu în palate,
Căldură n-are cine-i face,
Şi-n patul Lui, nu sunt mătăsuri…
De sus îi cântă Îngeraşii.

Să-i dăruim, al nostru suflet
Primindu-l să se nască-n el
Gătindu-i pături de mătase…
Gânduri curate pentru El.

Cu magii, să-i ducem daruri
La picioruşe, să i le aşezăm,
Şi El să Binecuvinteze,
Săracul dar, ce îl avem!

Aur, să fie smerenia
Şi căinţa de păcate;
Smirna, duhul umilinţei,
Duhul inimii curate!

Şi tămâia rugăciunii
Să i-o dăruim curat,
Să se nască şi în suflet,
Pruncul sfânt de împărat!

Cornelia BERENDE : Viata e o lupta

Viaţa noastră e o luptă,
Atunci când vrem să fim cu Dumnezeu
Să avem trezvie la tot pasul,
Să nu ne biruie cel rău.

Să luăm aminte şi la gânduri,
Să nu lăsăm să pună stăpânire,
Căci de ispite este plin pământul,
Şi zilnic noi greşim şi prin privire.

Viaţa noastră e o luptă,
Dar să luptăm, c-avem un sprijin, e Iisus,
Să avem nădejde, că după orice luptă
Vom primi cununi nevestejite, acolo sus.

Viaţa e o luptă nevăzută,
Între întuneric şi lumină,
Dar să ascultăm de glasul conştiinţei
Şi viaţa noastră va renaşte în lumină.

Viaţa noastră e o luptă,
Când vrem cu adevărat sa fim doar cu Iisus.
Noi să luptăm mereu cu cei din întuneric
Şi să avem nădejde la Cămările de Sus.

Până la sfârşit viaţa noastră e o luptă
Când vrem cu adevărat să placem lui Hristos,
Dar să luptăm, să avem mereu nădejde
Şi viaţa noastră să o trăim frumos.

Să trăim în curăţie şi jertfire,
Să luptăm, să fim cu adevărat cu Dumnezeu,
La tot pasul noi să dăruim iubire
Întorcându-le cu bine, tuturor ce ne fac nouă rău.

Atunci când vrem să fim cu Dumnezeu
Se scoală iadul şi crâncen el ne luptă,
Dar să ne încredem doar în Dumnezeu
Şi viaţa noastră nu va fi înfrântă.

Atunci când vrei să placi lui Dumnezeu
Mulţi vor fi în jurul tău cu ură,
Căci iadul îi ridică contra ta…
Ca să te facă să renunţi la luptă…

Dar nu lăsa tu arma biruinţei
Şi încrede-te în El cu hotărâre
Şi vei fi mereu învingător
Iadului ce se ridică cu-îndârjire.

Cornelia BERENDE : Suferinta

Cine poate oare a spune,
Câte lacrimi sunt în lume?
Cine poate să arate,
Câte lacrimi sunt vărsate?

La tot pasu-i suferinţă,
Deznădejde, umilinţă,
Viaţa pe pământ îi chin,
Împletită în suspin.

Mame multe-s disperate,
Căci copiii sunt pe moarte,
Mulţi copii sunt întristaţi
Căci părinţii i-au lăsat.

La tot pasul este chin
Suferinţă şi-ntristare,
Viaţa este doar suspin
La tot pasul este jale.

Multe văduve jelesc,
Soţii lor le părăsesc
Şi rămân cu greutate
Dusă-n spate pân’ la moarte.

Multe boli şi întristare
Sunt în lumea asta mare,
Toate sunt îngăduite
Pentru faptele cele multe nelegiuite.

Cine poate să arate,
Suferinţa întregii lumi?
Câte sunt feţe brăzdate
Având pe ai săi nebuni…

Multe chinuri, multă jale
La tot pasul întâlneşti
Nu e nimeni fără lacrimi,
Mai puţin poţi să zâmbeşti.

Multă boală şi suspin
Are omul pe pământ,
Viaţa îi împletită în chin
Până va intra în mormânt.

Doamne, câte lacrimi sunt,
Şterge-le cu a Ta milă
Şi să fie-acest pământ
Inundat de a Ta lumină.

Cornelia BERENDE : Ruga de seara

Îmi plec genunchii la pământ,
Că ziua este spre sfârşit
Şi Doamne, eu acuma plâng,
Pentru toate cât ţi-am greşit.

Tu ştii că sunt neputincios,
Porunca Ta am încălcat
Prin toate azi, eu ţi-am greşit,
Pe Duhul Sfânt, l-am întristat.

Mă iartă, Domnul meu Prea Sfânt
De toate câte ţi-am greşit.
Ca om sunt eu, si pe pământ
Supus, e omul a greşi.

Sunt tânăr şi minte n-am ca să pricep
Că mare e ispita,
Şi în păcate tot petrec
Viaţa, mi-o duc în zadar.

Şi multe am greşit eu, azi
Pe al Tău nume m-am jurat,
Şi-mi curg lacrimi pe obraz
Că mult prea greu, te-am supărat.

Te-am hulit îm gândul meu,
Pentru puţina mea credinţă
Când dădusei eu de greu
N-am crezut în biruinţă.

Pe cel de aproape, l-am întristat
Cu vorba şi privirea
L-am clevetit, l-am judecat
Zicând mereu, aşa e omenirea.

Minciuna, pus-a stăpânire
Şi m-a însoţit la pas, mereu
Minţind mereu, uitând de Tine
Uitând că fac un mare rău.

O, vai şi lenea iar m-a stăpânit
De rugăciune nu m-am îngrijit
Cu mintea, am fost împrăştiat
La rugăciune când am stat.

Şi trupul meu, prea mult l-am săturat
Uitând că este un alt păcat,
Şi nebuneşte eu am râs
În loc să petrec în plâns.

La frumuseţi străine am privit
Şi în gândul meu, eu am curvit
M-am întinat şi m-am spurcat
Cu cel mai greu şi mai urât păcat.

De fraţii mei, am râs şi am gândit
Că eu sunt bun şi duc o viaţă dreaptă
Şi cu mândria ce m-a stăpânit
Neajutând, pe cel ce mila mea aşteaptă.

Sunt întinat şi sufletul îmi plânge
Şi ziua este spre sfârşit,
Pierdut-am ziua în zadar
Clipă de clipă, Te-am mâhnit.

Nimica nu-i în mine bun,
Şi groapa-zace înainte.
Mi-am dus viaţa, ca şi un nebun
Uitând mereu de cele sfinte.

Mă iartă! şi mă scoală la viaţă
Şi acest pat, să nu-mi fie mormânt
Şi să vestesc la toţi, minunea Ta cea mare
Cât voi mai duce viaţa pe pământ!

Cornelia BERENDE : Miluieste-ma, Doamne

Suspin şi plâng şi n-am odihnă,
Pe Duhul sfânt l-am depărtat.
Sunt gol şi mie ruşine Doamne,
Căzut-am iarăşi în păcat.

Îţi cer iertare cu suspine,
Şi nu-i de ajuns pentru a şterge
Păcatele nelegiuite
Că viaţa mea e o fărădelege.

Vai, câtă milă ai de mine,
De câte ori m-ai miluit,
Mă miluieşti după orice faptă
Şi eu mereu te tot mâhnesc.

Miluieşte-mă Doamne,
După mare mila Ta
Mă primeste iar în turmă
Şi mă fă oiţa Ta.

Cornelia BERENDE : Sufletul mi-l curateste

Doamne, pleacă-Ţi faţa Ta cea sfântă,
Peste rana sufletului meu,
E rănit şi zace-n jale,
L-a rănit păcatul greu.

L-a rănit mândria, ura,
Desfrânarea şi minciuna
Cu păcatele de moarte,
E rănit sufletu-ntruna.

Pleacă-Ţi Doamne a Ta faţă,
Şi-l spală, că-i rănit,
Cu iubirea Ta cea mare,
Pentru el Te-ai Răstignit.

Sufletul se tânguieşte
Că a plecat de lângă Tine,
Când l-a stăpânit păcatul
Nu s-a mai gândit la Tine.

Iartă-l Doamne şi-l primeşte,
Cu iubirea Ta cea mare
Şi îi iartă fărădelegea
Că se află în marea jale.

L-a rănit vorba deşartă,
Judecata, clevetirea,
Nu ţinut-a socoteala,
A uitat ce e iubirea.

Minciuna, lenea, lăcomia,
Necredinţa şi dezmăţul,
Cu toate pus-au stăpânire
Mult au mai rănit pe dânsul.

Mult se tânguie sărmanul,
E rănit şi depărtat,
Când trăia în fărădelege
Se credea că e împărat.

O secundă de plăcere
L-a rănit şi pace n-are,
Plânge, n-are mângâiere.
Şi aşteaptă doar o zare.

Să răsară de departe
Şi sa-l mângâie frumos,
Să primească iertarea
De la Mirele Hristos.

Doamne cu a Ta iubire
Dăruieşte-mi iar iertare,
Sufletul mi-l curăţeşte
De spinii multor păcate.

Îndrăzneală n-am o Doamne
Să mai ridic privirea-n sus;
N-a greşit, precum greşit-am,
Nimeni, Domnul meu Iisus.

Cornelia BERENDE : Eu am nevoie de Dumnezeu!

Sunt ca o petala pierduta in vant,
Pacatul ma apasa tot mereu
Pe zi ce trece ma apropii de mormant
Eu, am nevoie de Dumnezeu!

Cu firea sunt neputincioasa,
Si sufletul imi plange tot mereu
Lasat-am calea luminoasa,
M-am departat de Dumnezeu.

Si plang amarnic, tot cu jale,
Pacatul, fapta tot mereu
Ma lupta gandul dezandejdii
Eu, am nevoie de Dumnezeu!

Ce bunatate mare are Domnul,
Cu sufletul ce plange tot mereu
Lasa-voi calea pacatoasa,
C-am nevoie de Dumnezeu!

M-a ruinat pacatul cu scarbire,
Si sufletul imi plange tot mereu
O, vino Doamne si ma iarta
Si-mi daruieste Harul Tau.

Cornelia BERENDE : Mai fa-ma Doamne sa mai fiu

Mai fa-ma Doamne sa mai fiu
Cu sufletul curat.
Ca-n anii cand eram copil
Departe de pacat.

Sa nu ma poate amagi
Nici lenea, nici minciuna,
Sa invat din nou a iubi,
Sa nu cunosc ce-i ura.

As vrea sa fiu din nou copil,
La suflet si la viata
Sa nu ma tulbure nimic,
Sa fiu curat in viata.

Tu Doamne imi cunosti dorinta,
Ca sa mai fiu odata cum am fost,
Sa le fac toate cu iubire
In toate sa gasesc folos.