Maria-Lucia CORNEA : Copii inlantuiti

,,Părinţii au mâncat aguridă
Şi copiilor li s-au strepezit dinţii”;
Fie ca Sfântă Scriptură să aprindă
Flacăra credinţei ce au gustat-o Sfinţii!

Păcatele tinereţilor şi neştiinţa
Lovesc în urmaşi cu sălbăticie,
Se cutremură părinţilor toată fiinţa
Când copiii port poveri cu silnicie.

Lumea astăzi nu mai ia aminte
La învăţătura Sfinţilor Părinţi
Şi Decalogul neîmplinit se simte
În atitudinea ,, copiilor-doriţi”.

Se scutură relele în aceşti copii
Ca primăvara florile albe de măr,
În ochii părinţilor fierbinţi sunt stropii,
Că au semănat minciună în loc de adevăr.

Dacă prin pocăinţă nu ne vom întoarce
La Domnul nostru mult milostiv,
În suflet nu vom avea pic de pace
Iar copiii vor mai plânge cu motiv!

Carmen : Strigat de copil

Un copil la Cer striga
Răzbunare el cerea
Pentru mama sa.
Că de viaţă l-a lipsit,

Nicidecum nu l-a iubit,
În pântece l-a omorât
Fără milă.
El n-ar fi voit.

“-Nu mă omorâţi!”

Disperat striga
Copilul ce-abia se vedea.
Dar nimeni nu l-a auzit,
Şi-apoi a murit.

Pe el mama nu l-a vrut,
Deşi i-a fost fiu,
Dacă el ar fi trăit
Ar fi iubit-o mult.

Măcar de l-ar fi lăsat
Să se nască,
Ar fi vrut şi el s-o vadă,
S-o cunoască.

Şi să-i dea şi lui hăinuţă,
Haină albă şi călduţă
Şi apoi nume să-i dea,
Să-l boteze.

Acum de Rai n-are parte,
De Hristos el stă departe,
Nume n-are în Cartea Vieţii,
Ci e-n moarte.

Alţi copii, veseli în Rai
Cântă-n cor voios,
Bucuroşi, imnuri de slavă
Domnului Hristos.

Dar cu ei nu poate fi,
Le e-n veci străin,
Nu va ajunge niciodată
În Raiul divin.

Plânge tot nemângâiat
Sufletu-i îndurerat,
Şi doar pocăinţa mamei,
Greu, l-ar fi salvat.

Oare, mama lui nu ştie că,
De când a fost zămislit,
Dumnezeu un suflet sfânt
Lui i-a dăruit !

Dacă el s-ar fi născut,
Ar fi îndrăgit-o mult,
Şi Domnul nu i-ar fi lăsat,
I-ar fi ajutat.

Mame dragi, nu vă jucaţi,
Copiii nu-i avortaţi,
Că ei nu sunt jucării,
Ci au suflet, ei sunt vii !

Gabriel IORDAN-DOROBANTU : Mai cred copiii nostri intr-o minune?

Veacul disperării perfid şi mişel
renaşte dumnezei cu pântec de-oţel,
eresuri străine poleite-n cuvinte
coboară-n suflet şi-n minte.

Vopsiţi în roşu, mânjiţi pe braţe şi dinţi
pe stadioane hipişii dau concerte
în stranii ritualuri. Se numesc chiar sfinţi
cu aura lor strâmbă prelinsă peste plete.

Un bărbos guru de-apartament
şi-a convins ciracii, extaz şi încântare,
învăţând pe ei că ar fi un instrument
divin, Mesia în chip de reîncarnare.

Doamne, ispitele ne zguduie tăria,
căci veacul e-ntors spre alta menire !
E hipi-ul un sfânt? E guru Mesia?
Sunt ale lor fraze mesaj de mântuire?

Privirea mi-o întorc către Răstignit
şi sufletul o clipa se ridică.
Văd patru cuie şi un Hristos smerit,
ce patima o-ndură din dragoste de oameni.

Văd spinii Lui şi-o înviere care
va fi a noastră şi Raiul în mine creşte,
cum creşte Liturghia în Altare,
când preotul solemn împărtăşeşte.

Văd o mână mică, sfioasă şi albă,
bătând mătănii la icoana poleită
a Sfintei Fecioare. O rugăciune caldă
se murmură cuvioasă şi smerită.

Mai cred copiii Tăi în Altare şi minuni,
în Maica Sfântă şi Pruncu-i de la sân,
în holdele sfinţite, în datini şi-n goruni,
în naşterea Ta, Doamne, din staulul cu fân?

Carmen : Cadou

Mamă, azi îmi cumperi mie
Păpuşica cea zglobie
Ce se află în vitrină
Zâmbitoare şi senină!?

Vreau s-o am ca pe o soră
Să mă joc cu ea cuminte
Împreună, bucuroasă,
De acuma înainte.

Îi voi face o rochiţă
Colorată, din dantele
Şi-i voi prinde în codiţă
Fluturaşi şi multe stele.

Dar mama bani n-a avut
Nici măcar de împrumut;
Însă mai târziu mi-a dat
Un cadou adevărat.

O fetiţă mititică
Pe lume ea ne-a adus,
Iară eu, tata şi mama,
Toţi ne-am bucurat nespus.

De atunci în casa noastră
Multe-n bine s-au schimbat,
Deşi la-nceput părinţii
Cam mult s-au îngrijorat.

Visul meu de multă vreme
Este-acuma împlinit
Am o soră aşa bună
Şi-o iubesc la nesfârşit!