Antoanela DUMITRIU: Dumnezeu

Dumnezeu este un om
Infinit de bun,
Atât de răbdător
Şi foarte iubitor.

El e Creatorul
Tuturor lucrurilor,
El a creat pe om,
L-a făcut după chipul
Şi asemănarea Lui.

El nu vrea ca noi
Să fim suferinzi
Trişti şi bolnavi
Însetaţi şi înfometaţi.

El a făcut pe om
Teafăr şi sănătos,
Fără nici un defect,
L-a făcut întreg
La minte şi la trup,

Să facă ceva bun,
Nu să fie leneş,
Să fie iertător şi milostiv
La fel ca Tatăl său.

Nu e vina Lui
Că suntem altfel;
El nu vrea
Ca omul să fie bolnav
Sau să zacă în pat;

El vrea să fie bine,
Să se bucure
Şi să lucreze,
Să facă fapte bune.

El nu e vinovat
Că noi suferim.
Noi ne îmbolnăvim
Şi ne facem rău
Singuri şi unii altora.

El vrea să fim bine,
Să fim pe picioare,
Fără să fie nevoie
Ca alţii să ne ajute.

Ne trebuie voinţă
Şi multă credinţă
Să trecem peste toate,
El nu e vinovat
Că noi suferim.

Ar trebui să înţelegem
Şi să facem
Tot ce putem,
Să nu mai suferim.

Maria-Lucia CORNEA: Parintelui Iustin

A fost un fapt real sau poate un vis,
Când pronia divină aşa a făcut
Ca mâna dreaptă să-ţi sărut,
Eu, leşul păcatelor de nedescris!

Cu jind aşteptam binecuvântarea
Îngenuncheată la picioarele-ţi sfinte,
Inima îmi era goală de cuvinte,
Iar privirea ta îmi tăia răsuflarea.

Aş fi stat părinte acolo o veşnicie
Cu o inima frântă, rugătoare,
Aş fi alungat şi o rază de soare
Dacă aceasta nu-ţi era trimisă ţie.

Te priveam părinte ca pe o icoană
Copleşită de a ei frumuseţe,
În chipul tău era atâta blândeţe!
Ce taină ascundeai părinte, ce taină?

Părinte Iustin, îl rog pe Dumnezeu
Să-ţi dea ani din anii mei,
Să ne înmiresmezi ca floarea de tei
Topind din lume al necredinţei seu!

Maria-Lucia CORNEA: Monahiei Varsanufia

Un trandafir alb, tămâios
Odrăslit în ţinutul ardelenesc
Îi slujeşte cu patos lui Hristos,
Înfiată de pământul moldovenesc.

Cu faţa albă ca şi crinul,
Cu chipul blând, îngeresc
A îmbrăcat cu ardoare cinul,
Cinul cel sfânt monahicesc.

De pe buze îi curg râuri de miere
Sub privirea blândă te învăluia,
Ţi-ar purtat cu drag a ta durere
Dacă Dumnezeu îi permitea.

În trupul ei atât de firav
Se afla acea sfântă ascultare,
În inima mea gemea un glas grav:
,,Învaţă de la această floare!”

M-a cucerit atunci pe loc
Pietatea şi ale ei virtuţi,
Iubirea m-a încălzit ca un foc
Şi îmi străbătea ai inimii munţi!