Silvia MOIAN : În zi de Înviere

Florile zâmbesc şi îşi deschid petalele de înviere
Şi soarele străluceşte, în zi de sărbătoare, mai cu putere.
În toată lumea s-a auzit ca într-un glas: ” Hristos a înviat!”
“Adevărat a înviat!”  răspund cei ce cred şi au sufletul curat.

La sfântul Mormânt, lumina divină a coborât ca mărturie,
Umplând de veselie pe tot omul ce crezând, cu sufletul învie.
Făclii pline de lumină sfântă se răspândesc în zare cu bucurie,
A înviat cu adevărat, Domnul Hristos, Cel ce este din vecie.

Pace şi iubire peste lumea toată din ceruri se revarsă,
Îngerii cântă în coruri minunate, cântare de înviere, aleasă.
Peste tot e bucurie, e lumină, încredere, dragoste, speranţă
Cu adevărat a înviat Hristos, Împăratul Slavei şi ne-a adus viaţă.

A înviat Hristos, treziţi-vă strămoşilor ce aţi adormit, din vecie,
A înviat Hristos şi ne-a răscumpărat împlinind vechea proorocie,
“Cu adevărat a înviat!” au strigat moşii şi bunicii noştri peste veacuri,
“Cu adevărat a înviat!” strigăm şi noi, cei de azi, cu înălţătoare glasuri.

Carmen: Parintelui Arsenie Boca

Te-ai dus spre tărâm de fericire
Unde nu este întristare, nici suspin,
Unde este pace şi lumină,
Spre Cerul cel divin.

Dar ne vom întâlni,
Avem nădejde tare,
În viaţa cea eternă
Şi-acolo vom trăi

În iubire şi în armonie,
Pe Dumnezeu îl vom slăvi
Cu multă bucurie
Şi îi vom mulţumi.

Ioana VOICILA DOBRE : Acelasi drum

Te prind de mână: nu privi-napoi!
Nu fă greşeala fără de scăpare,
Urcăm Golgota asta amândoi!

Ţi-e drumul greu, primejduit,
Picioarele ţi-s aprig scrijelite,
Dar chipul tău e luminos şi privirile-osândite!

Şi de-o să cazi cu fruntea-n mărăcini
Lasă-mi povara frunţii tale!
O cruce, fie şi din spini
Să-ţi duc pe-a vieţii înspinată cale!

Când soarele se va ascunde
Şi de durere n-o să-l vezi,
Să-ţi fiu alături, o lumină,
Şi în lumină să mai crezi!

Când sete-ţi este, eu să-ţi fiu
Năframa buzii arse în pustiu!
Să-ţi întăresc, în timp, credinţa
În tot ce înseamnă iubire

Şi să câştigi cu biruinţă a noastră primenire!

Silvia AVRAM : Steagul celor drepti

Peste noianul de dureri
Şi mii de suferinţe
S-au ridicat atâtea rugi
Scăldate-n umilinţe.

Prin dragostea ce-ai arătat
De-a pururi pentru om,
Tu Doamne, care ne-ai creat
Ai renunţat la Tron.

Şi-ai coborât să cercetezi
Cu mare mila Ta,
Şi-atâtea lacrimi ai găsit
Că n-ai putut pleca

Şi ai rămas să-i dezrobeşti
Pe cei încătuşaţi
Pe cei rămaşi fără puteri,
Pe cei împovăraţi.

În faţa crucii omeneşti,
Se n-alţă acum o CRUCE
Este un steag al celor drepţi
Ce biruinţă aduce.

Carmen: Nu va ingrijorati

Fraţi creştini să nu uităm
Pe Dumnezeu să Îl chemăm
Cât mai des în rugăciune,
Să-i urmăm prin fapte bune.

Întâi să ne îngrijim
Voia Lui să o-mplinim
Să ducem viaţă curată,
Sfântă şi nevinovată.

De-am greşit să mă căiesc,
Păcatul să-l spovedesc;
În biserici să venim
Harul Sfânt să îl primim.

Dumnezeu nu părăseşte
Pe ai Săi fii; El îi iubeşte
Şi cele de trebuinţă
Le va da cu prisosinţă.

Luca Ionel BRANISLAV: Durere sufleteasca

O, durere sufletească
Cu gust nici dulce, nici amar,
Eşti suferinţa omenească
Şi-mi stai în suflet în zadar.

Ce am pierdut, e o nimica,
Dumnezeu îmi poate da
De mii de ori pe-atâta,
Ce nimeni nu-mi poate lua.

Tu nu vezi că nu îmi pasă,
Tu nu vezi că te ignor,
Nădejdea mea e-Împărăteasa
Şi numai Ei cer ajutor.

Priveşte suflete al meu
În trecut, în depărtare,
Când L-au răstignit pe Domnul,
Ce dureri îngrozitoare!

O, Preasfânta mea Măicuţă,
Ce-aveai în inimă şi-n gând
Când i-au hotărât moartea
Celui neprihănit şi blând?

Ce ai simţit atunci Stăpână,
Când pe Fiul Tău iubit
L-ai văzut întins pe Cruce
Bătut, hulit şi răstignit?

A fost Lumina pe pământ,
L-ai cunoscut că-i Fiul Tău,
Tu ai ştiut că este Bun şi Sfânt,
Tu ai ştiut că-i Dumnezeu!

Dar n-ai putut să Îl ajuţi,
Pentru că cei mari şi tari
L-au răstignit precum au vrut,
L-au numărat între tâlhari.

În suflet iadul ţi-a venit
Şi vărsând lacrimi amare,
Cu El şi Tu ai suferit
Dureri preaîngrozitoare.

Ai privit cu disperare
Spre întunecaţii nori,
A căzut pe Tine cerul
Şi cu El ai vrut să mori.

Mă întreb, cuprins de frică,
Cum e oare cu putinţă
Un suflet atât de gingaş
Să rabde-atâta suferinţa?

Cum ai putut trăi momentul
Răstignirii şi-ngropării,
Când s-au cutremurat şi munţii
Şi adâncurile mării ?

Când pământu-a deschis gura
Primind în pântecele său
Cu mirare şi cu teamă
Pe milostivul Dumnezeu?

Învaţă-mă Sfântă Stăpână
Să fiu plin de îndurare
Şi celui care mi-a greşit,
Negreşit să-i dau iertare.

Învaţă-mă Sfântă Stăpână
Să fiu plin de-ngăduinţă
Şi să trec uşor, cu Tine,
Peste orice suferinţă.

Iar suferinţa cea mai mare
Ce să o port în piept mereu,
Să fie, Preasfântă Născătoare,
Jertfa scump Fiului Tău.

Căci pentru mine a murit,
Să mă ducă-n nemurire,
Căci pentru mine S-a jertfit,
Să-mi dea eterna fericire.

Iar restul, toate-s praf în vânt
Şi trec pe rând precum o boare,
Trecător sunt eu pe-acest pământ
Şi toate-n lume-s trecătoare.

Silvia AVRAM: Sa invatam de la copaci

Se-nalță falnic către nori
Cu brațele vânjoase încă,
Un mândru și semeț copac,
Iar măreția lui te-ncântă.

Și-atunci te-ntrebi fără să vrei
Tu, om, ce ești atât de mic
Și-ai vrea să știi cumva povestea
Copacului îmbătrânit.

Câți ani trecut-au peste dânsul,
Atâtea ploi și vijelii,
Câte povești în miez de noapte
I s-au șoptit în nopți târzii.

Iar iernile cele geroase
L-au dezvelit de haina sa
În gemetele fioroase
Când vîntul parcă-l biciuia.

Și verile, ce veri toride!
Ce vijelii, ce ploi, ce arșiți,
Cum poți să crești așa semeț,
Când tu înduri atîta patimi?

Acestea toate te-au călit
Și-n toată vitregia vremii
Întodeauna stând smerit
Îți faci cărare către ceruri.

De am putea și noi să fim
Așa statornici ca și tine,
Să nu cădem la primul val
Sau chiar la prima vijelie.

Tu prin răbdare ai cîștigat
Un rol imens în fața lumii,
Pe lemnul unui Sfânt copac
Stă scrisă jertfa omenirii.

Luca Ionel BRANISLAV: Cararea Imparatiei

Pe Cărarea Împărăţiei
Atât de mult am pătimit,
Foame, sete şi durere
Şi oameni mulţi m-au prigonit.

Pe Cărarea Împărăţiei
Multe primejdii am aflat,
Crivăţul, arşiţa şi gerul,
Pe toate le-am îndurat.

Pe cărarea Împărăţiei
Am gustat băuturi amare,
Mai amare că pelinul
Şi mâncări otrăvitoare.

Pe Cărarea Împărăţiei
Au încercat să mă îngheţe,
Să mă împuşte, să mă fiarbă
Şi în iezer să mă-nece.

Pe Cărarea Împărăţiei
Au încercat că să mă ardă,
Căci au dorit cu orice chip
De pe Cărare să mă piardă.

Pe Cărarea Împărăţiei
Erau şerpi otrăvitori,
Şi casnicii mei de-o viaţă
Mi-au devenit prigonitori.

Pe Cărarea Împărăţiei
Prea mulţi spini am întâlnit,
Prăpăstii adânci şi curse,
Cu greu am supravieţuit.

Pe Cărarea Împărăţiei
De multe ori era să mor,
De nu era Domnul cu mine,
Bunul meu Ocrotitor.

Pe Cărarea Împărăţiei
De mii de ori eu L-am chemat,
Când eram în neputinţă,
De mii de ori mi-a ajutat.

Pe Cărarea Împărăţiei
De dorul cerului, nebun,
De nu era Domnul cu mine,
Demult mă prăpădeam pe drum.

Pe Cărarea Împărăţiei
Am ajuns eu în sfârşit,
Lângă Împăratul slavei,
Lângă Domnul mult dorit.

Cu Cununa Biruinţei
Domnul m-a încununat,
Şi m-a sălăşluit în cortul
Sfinţilor ce I-au urmat.

Deci, creştinilor din lume
Ce pe Cărare vă aflaţi,
Nu refuzaţi nici o-ncercare,
Că pacea Domnului o să aflaţi.

Iar de nu eşti pe Cărare,
Nu eşti părtaş al bucuriei,
Căci nimeni nu ajunge-n ceruri
Decât pe Cărarea Împărăţiei !