Carmen: Sperante desarte

Era o fată în lume
Ce râvnea la fapte bune,
Dar în păcat petrecea
Astfel celui rău slujea.

Şi acesta hotărî
La Dumnezeu s-o pârască,
Dreptul să îi dăruiască
Să o pună la-ncercare
Chiar în ziua următoare.

Dimineaţa de îndată vine,
Dar mama ei rosteşte rugăciune
Ca fata ei să fie ocrotită
Şi ruga ei de mamă
I-a fost îndeplinită.

Trecu apoi o vreme,
Iar cel îmbătrânit în rele
Momentul aştepta.
Dar iată că spre ceruri
Mâinile îşi întindea o fată
Cerând ca sora ei să fie apărată.

Văzând că n-are nici un spor
Vicleanul chemă alte duhuri rele
Să-i vină în ajutor.
Dar se-auzi din depărtări
A fratelui  strigare, pentru a lui soră
Cerând la Domnul îndurare.

Apoi, apropiindu-se spre noapte,
Se auzeau ca nişte şoapte:
“Doamne, nu-i lăsa pe-aceia care
Mi-au fost sprijin şi-alinare!”

Miez de noapte se-apropia,
Iar vicleanul se gândea
Că tot omul va dormi
Şi prilej el va găsi.

Dar lumini în depărtare
Se vedeau prin neagra zare:
Monahii în rugăciune
Cuprindeau întreaga lume.

Iar diavolul ruşinat
Uşurel s-a depărtat,
Sperând să găsească-o zi
Când pe om ar birui.