Carmen: Doi amici

Doi amici se întâlneau,
Unul altuia-şi vorbeau.
Iată unul ce voia,
Iar al doilea altceva:

“-Vreau să fiu un om bogat
Foarte bine aranjat,
Să fiu de toţi lăudat
Şi mereu apreciat.

Să fiu liber, sănătos,
Tânăr, voios şi frumos,
Să mă pot destul distra
Oricât de mult voi putea.

Mai mult să mă odihnesc,
Să fac numai ce poftesc,
Cât mai bine să trăiesc,
Asta iată îmi doresc!

Dacă şi eu voi muri
Fie cu mine ce-o fi
Loc în groapă s-o găsi
Pământul mă va primi.

Raiul de ce să-l doresc?
Cu ce am mă mulţumesc:
Pe pământ mai bine stau,
Ca să fac şi eu ce vreau.

De altul mie nu-mi pasă
De-are casă, de-are masă,
Dacă este sănătos,
Ori de e bolnăvicios.

Ori de este om lipsit,
Sau de alţii urgisit,
Timp nu am ca să-l ajut,
Timpul meu este prea scurt.”

Astfel primul a vorbit,
Mulţi ca el am întâlnit.

“-Omule, necazul tău,
Este-acuma şi al meu,
Iară fericirea ta,
Este-acuma şi a mea.

Eu vreau să slujesc mereu
Unuia sfânt Dumnezeu,
Care pe noi ne-a creat
Viaţă veşnică a dat.

Pe acesta să-l iubesc,
Voia lui să o-mplinesc
Pe vrăjmaşi uşor să-i iert,
Viaţa eu să mi-o îndrept.

Către Cer când voi pleca,
Lumea eu o voi lăsa;
Sufletul meu vrea să fie
Unde e doar bucurie,

Unde nu este durere
Ci doar bine, mângâiere,
Unde este Împărat
Chiar Hristos adevărat.

Căci fraţi buni noi ne aflăm
Tată sfânt în cer avem,
Care pe toţi ne iubeşte,
Şi ce-i bun ne dăruieşte.”