Ovidiu : Despre prieteni

Când prietenii nu-s prieteni,
când câinii toți te lătră,
când cerul nu-i cu soare,
Doar scrisul te mai scăpă.

Ai tot vorbit de prieteni,
ce ai, în suflet drag?
îi omul de nădejde
sau câinele din prag?

Și vreau să văd invers
la ce e prietenie,
să nu mai fii acel-ce o pățește
azi hai să fim acel-care greșește.

Și cred că fiecare
a fost să fie o dată
acel motiv din care,
a început o ceartă.

Azi tu ai pus pe foc
un braț uscat de paie,
chiar de ai vrut sau nu
sau chiar din întâmplare,

Te simți măreț acum,
nimic nu te înmoaie
nu l-ai rănit trupesc,
dar vorbele-l îndoaie.

Da! știu; și mă aștept să-mi spui,
că soarele ți-a luat, privirea-n raze,
acolo tu erai,`plecat la o plimbare,
iar ce a fost a fost așa din întâmplare.

De ce priveai trufaș, cu ochii spre înalt?
și nu i-ai coborât, să-l vezi pe celălalt,
ce-ți folosește totul, ce rost atunci mai are,
ce-ai face cu o arcă, de n-ai avea o mare.

Iar câinele ce-mi spui,
ce l-ai hrănit în prag
Când l-ai lovit s-a dus,
dar te-a privit cu drag.

De el te-ar fi mușcat,
sau de te-ar fi rănit
Ai fi plecat tu blând,
sau iar l-ai fi lovit?

Și nu ți-am spus ce-am spus,
așa că întâmplare,
Cu toții asta facem,
și nu cerem iertare;

Ce-aș vrea să înțelegi,
acum ca cititor,
Când bârna-ți scoate ochiul,
mai lasă paiul lor.

Aneta TÎMPLARU-HORGHIDAN : Cumpăna

În suferință trupul meu se zbate
Cuțite reci mă-nţeapă peste tot,
Nu pot să spun în ce loc e durerea:
În trup e sufletul sau este mort?

Și fiecare strop de suferință
În picături de gheață curge-n vene!
Văzui sfârșitul cum îmi face semne:
Tu ce stai suflete îngenunchiat?

Veni din Cer o rază de lumină
Și-un Înger se opri la patul meu,
Nu știu dacă trăiam ori deliram:
Tu, suflete, te-ai plâns lui Dumnezeu?

Aneta TÎMPLARU-HORGHIDAN : Care Ți-e chipul?

Care ți-e chipul Tău, iubire?
Ți-l pot cuprinde cu privirea?
Și pot fi sigur că ești tu?
Nu mă înșeală-nchipuirea?

Ești umbra visului din oameni?
Cetatea Sfântă înălțătoare?
Ești glasul inimii când plânge?
Dorință de a-ți da valoare?

Ești teama de singurătate?
Ori infinitul ce-l dorim?
Ești timpul ce ne cere prețul?
Limanul, când ne rătăcim?

Sau glasul sângelui ce strigă?
Ori fuga de abisul morții?
Ești goana după împlinire?
Ești Chipul Domnului, iubire!

Silvia Avram : Cărarea Împărăției

Un suflet mare și puternic
Slujind o viață, neclintit
Stropind cu lacrimi de cucernic
Potirul Mielului jertfit.

În numele Iubirii Sfinte
Statornic doar în crezul său,
Prin țelul sfânt și azi clădește
Cărare către Dumnezeu.

Puțini mai sunt, acum pe lume
Exemple pentru veșnicie
Prin viața lor să ne îndrume
Pe drumul către Împărăție.

În memoria părintelui Arsenie Boca.

Ovidiu : De ce?

De ce mă lătră câinii, mamă?
Cu ce i-am necăjit? ce bine n-am făcut?
Sau, poate, că plecat în lumea largă
Un colț de pâine, uitat-am să le-aduc.

De ce mă lătră câinii, tată?
Acum când vin acasă neschimbat.
De ce mă lătră, soră, câinii?
Când eu în suflet satul l-am purtat.
De ce mă lătră câinii, frate?
Când lumea largă toată am umblat.

Să-mi spui părinte, Tu, de ce mă lătră câinii?
Căci uite-mă, acasă m-am întors,
Cu anii risipiți, cu brațele înfrânte,
În sufletul pribeag, cu mine, toți ați fost.

De ce te lătră câinii? Tu asta vrei să-ți spun?
Când ai plecat de-aici, aveai un suflet bun,
În lupta lumii prins, în goană de comori,
De toate ai uitat, și sufletul ți-e gol.

Ai risipit în lume, averi neprețuite,
Doar încercând ceva să dobândești,
Și-mi vii acum rănit, cu cele sufletești,
Și vrei să tacă câinii; așa tu te gândești?

Dar ei au fost lăsați, pe om să îl cunoască,
Să-l simtă când e bun, când vrea să îl iubească,
Ei te “citesc” și văd, precum o carte vie,
Că nu mai ești acel, ce dus a fost să fie.

Dar nu îți face griji, căci totul se preschimbă,
Inel și haină nouă; acum să ți se-aducă,
În suflet să devii creștin adevărat,
Și câinii n-or să latre, când te întorci în sat.

E drept ce spui părinte, plecat cu anii-am fost,
Și-am încercat în lume, să îmi câștig un rost
Dar n-am băgat de seamă, că-n lupta ce o duc,
Am sărăcit în suflet, din ce în ce mai mult.

Tu iartă-mă părinte, și tu măicuță dragă,
Că fără să-mi dau seama, în apus ajung acasă,
Și iau cu legământ, ca-ntimpul ce-o să vie,
Creștin am să devin; în suflet și-n trăire.