Aneta TÎMPLARU-HORGHIDAN : Lumina

Într-o existența agitată,
plină de griji și căutări,
printre oameni roboți,
cu principii așezate-n vitrină;

Într-o lume-n care nu știi
ce e rău și ce e bine,
zilnic în goană după refugii,
în speranța unui nou răsărit,

Printre căderile în gol:
alerg spre Tine, Dumnezeule!
Lumina Ta este oaza,
care-mi bucură sufletul!

Ovidiu : Poveste

Era un sat de munte, așa cum e la noi
Și cerul tulburat ca-n vreme de război,
În micul sat întins cu case făr-un geam
Trăia, speriat și singur, copilul meu Adam.

Rămase la bunic, în grija lui să fie
Căci tatăl era dus, și le venise știre
Că a scăpat cu bine, dar are rană grea
Și mama îi plecase, în căutarea sa.

N-a înțeles de ce? Din cel mai fericit
Era acum doar El și bietul lui bunic,
Era în cămăruța cu geamul mic, crăpat
Şi avea mereu în față doar câmpul de luptat.

Și-a luat inima-n dinți și-a mers la înrolare
Dar nu-l primiră acolo, căci nu era prea mare,
Şi-a încercat să facă, ceva să fie bun,
L-au pus atunci să care, obuze pentru tun.

Nu mai e mult, și totul se termină,
Războiul este gata, în sat e iar lumină,
Doar totul e distrus, e ca după prăpăd
Biserici nu mai sunt, nici case nu se văd.

Micuțul meu Adam, se supărase tare
Căci se certase iar, cu cei din unitate,
Şi-acasă supărat, că nu-și primea salariul
După atâta lucru, primise doar amarul.

Nervos și supărat, pe tot ce-l înconjoară,
De lângă pat prinsese, a sparge felinarul,
Și îl izbi cu ură-n oglinda din odaie
Și spartă-n zeci de cioburi, căzuse jos o foaie.

Căci cei bătrâni au vorba
La ce-i de ne-nțeles,
Nu-i cum voiește omul
Ci-i cum ne este scris.

Nu mai privi în urmă, ieși nervos afară
Părea că-n fața lui, tot cerul se coboară
Și-n toată această ură, în toată nebunia,
Intrase iar în casă, pentru a citi hârtia.

Dar iată dintr-odată se lumină la chip
Părea că vede-n față un înger preaiubit,
Aflase din scrisoare că până a pleca,
Tatucul îi lăsase, misiunea cea mai grea.

El îl spunea că-n spate, lângă bătrânii nuci
Se afla ascuns un cufăr cu cărți și galbeni mulți
Să ia de-acolo tot cât este, cât o să ajungă
Și-n sat să sune iar, un clopot și o slujbă.

Dar cărțile ascunse? Căci slovă nu era
Cea care o-nvaţase, în scurta școala a sa,
Cum să-nțeleagă el, ce scrie acolo oare_
Dă fugă peste deal, la preot cu-ntrebare.

– Părinte, zi-mi ce scrie, că dumitale știi
Ce spune-n aste cărți, că nu-s pentru copii.
Și luase popă slovă și răsfoi în tihnă
– Copile, astea-s cărți ce sufletul alină.

Și-a înțeles Adam că tatăl se gândise
Că fără liturghie, sătucul se pierduse.
Și a dat fuga-n lume să cate loc curat
Pentru a ridica, Biserică în sat.

Și-n curtea cea din față, avea acum dorință
Să fie construită și-o mică grădiniță
Și-o casă-n care mulți copii fără părinți
Să aibă alinare, să n-aibă suferinţi.

Era acum mai mare, era un dârz flăcău
Căci suferise multe, și învăța din rău,
Că tot ce-i bun se face cu inimă curată
Şi cunoscuse acum o minunată fată.

El o știa de mică  dar un-ndrăznea a-i spune
Ce pentru el era, doar ea mai drag pe lume
Era o Cătălina cu iz de iasomie
Pe care în final, o luase de soție.

Și-n ziua nunții lor se adunase satul
Era o fericire căci se-nsura băiatul
Ce-l ce făcuse-n sat minunea cea mare
De le-a redat credința și locul de-nchinare-

Dar ce se vezi? în poartă dinspre apus,
Apare un bătrânel, de-a lui bătrână dus
Și merge șchiopătând, pe semne că-i rănit
Întreg alaiul tăce, rămâne-nmarmurit.

Și mirele se-ntoarce, un cald șuvoi de lacrimi
Pe față se prelinge, căci tainică minune
Că se întoarse astăzi, tătuc plecat în lume
Adus la braț de maica, ce-i dase a lui nume.

Și iată marea nuntă, marea veselie,
Era cuprinsă-n lacrimi, cu iz de bucurie
Căci tatăl luase vorba în faţa tuturor
Şi își strângea la brațe al său iubit odor.

Și-a cuvântat bătrânul, că singura dorință
Ce a avut pe front, ce i-a sădit speranță
A fost că într-o zi, să vadă într-al său sat
Biserică înaltă și fiul însurat.

Acum în prag de seară termin de cuvântat
Războiul este gata, doar rănile-au ramas,
În toată această zarvă, această nebunie,
În sat trag tunuri salve-acum de bucurie.

Aneta TÎMPLARU-HORGHIDAN : Te-am căutat, Doamne

Te-am căutat, Doamne, peste tot
Și-am întrebat vântul dacă Te știe:
El a trecut, însă, mai departe
Și-a lăsat adierea, pe mine!

Am întrebat ploaia de Te-a văzut
Și-alergam după ea, pe răzoare,
Dar ea s-a făcut că n-aude
Și ploua peste mine: răcoare!

Prin fulgii de nea, Te-am căutat, Doamne
Și-auzeam, parcă, cântec de Îngeri,
Dar ningea, mai departe, pe zare
Și fulgii lăsau, peste mine, atingeri!

Am intrat, apoi, înlăuntrul meu
Și-am întrebat sufletul dacă Te știe:
Nu mi-a spus nimic, a tăcut,
Dar pe chip avea Bucurie!