Ionel CROITORU : Bir

Banalităţi simţite
secretă mintea-n noi,
când peste necredinţă
plutesc neguri şi ploi,
formalităţi, pretexte
şi ispite ca un roi
străpung al conştiinţei
prostiei celei noi.

Idoli se-aştern în grabă
peste al vieţii gard
punând ca biruinţă
sălbăticia-n steag,
prin birul necredinţei
pecete celui slab.

Răsar semnele morţii,
sminteala e în toi
călcând printre credinţă
mândria luptă-n noi,
timpu-i de baricadă
cuvinte-s de folos
suicidaţi genunchiul
la poarta lui Hristos,
punând ca tânguire
o lacrimă pios.

Ionel CROITORU : Comoara tăcerii

Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să fii podoabă casei lui Hristos,
ca prin lumina sfântă ce-nconjoară
tot neamul gol şi ruşinos
să stea tăcerea ta, ca o comoară…
păstrată de creştinul ortodox?
Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să-ntorci al neputinţei glas duhovnicesc,
ca printre lacrimi de mărturisire
să fie o voce sfântă de odihnă…
a-mpovăraţilor întru Hristos?
Oare-ai putea genunchi
strivit în rugăciune
să pui pecete gândului evlavios
cu Sfânta cruce şi Treime,
când viaţa-i mândra slăbiciune
şi nepăsare-ntru Hristos…
pentru creştinul ortodox?
Deschide braţul tău cel sfânt, Iisuse,
pentru tăcerea ortodoxului genunchi,
şi-adună tot piciorul rătăcirii
c-a Ta este putinţa
ce-i neputinţa glasului de rând,
şi îndrăzneala inimilor muribunde
creştinilor le dă soroc,
să biruim asemeni Ţie
când răstignit pentru cununa Împărăţiei,
Golgota ţi-a fost loc.

Ionel CROITORU : Suspin

Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.

Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.

Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.

Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.

Ionel CROITORU : Timpuri

timpuri purtate-n iubirea de sine
stau podium modern creştinului veac,
prin lupta-n cinstirea plăcerilor fine
şi fuga credinţei din capul posac.

deşertul părerii se-nalţă pe sine
şi onoruri jivine pătrunse-s în os,
că-n bernă-i ţinut blazonul iubirii
dând crucii creştine locul pietros.

şi-n tâmple, jalnic se bat ologii,
vrând crucii emblemă de ortodox,
de nu-i legământul jertfirii de sine
în faţa iubirii şi-al Domnului os.

timpuri, purtate-n imagini pe dos
ne bat iară pragul şi cupa jertfirii,
vrând masa creştină pătată să fie
şi drept în credinţă, osul hidos.

timpuri în altfel de timpuri, prigoane-n
clădiri răstignite ce-adună timpane,
când totu-i reverii în astfel de timpuri
străpunse-n credinţă, sfinţi şi icoane.

Ionel CROITORU : Frunza neagră

Peste câmpuri monahale
paşte Floarea cea Cerească,
frunza neagră a dreptăţii
cu genunchii-n osteneală.

De sunt frunzele-n metanii,
duhu-i sfânt, ceru-şi presară
lacrimi-n glasul monahii,
rugăciunii dându-i mană.

Teamă-i pusă-n cea fiară
viespii frânte-s de duh sfânt,
când în geană monahală
soarele-i rugă şi cânt.

Munţilor pitiţi sub creste
pustinicii le dau mireasmă,
jertfă-i fruntea rugăciunii
stâncă-n viaţa crestinească.

Chiar şi suflete-n adâncuri
mişcă frunza monahală,
când prin osteneală rugii
sânge sfânt e şters din rană.

Sunt comori ce nu-s atinse
de priceperea lumească,
voia minţii depărtandu-i
chiar de Floarea cea Cerească.