Poezii Ortodoxe

Vântul parcă plângea prin crengi de mult uscate
Şi murmure de jale se cununau mereu,
Doar solitari măslini, cu frunzele uitate,
Mai împleteau poveşti din ce în ce mai greu.

Poveştile cernite le-au întrerupt deodat’,
Când Iscarioteanul trecu prin preajma lor,
Văzură pe-arhierei cum treizeci de-arginţi i-au dat
Ca să li-L vândă în grabă pe Iisus. Şi-un nor

Pornitu-s-a deodat’ în plâns nestăvilit
Şi lacrimile lui se preschimbau în vuiet,
Trosneau măslinii de plâns şi de jelit,
Iar ceru-ntreg era doar fulgere şi tunet.

În timpu-acesta Iuda bănetu-şi cântări,
Gândindu-se la clipa vânzării ce-a veni.

Semne de furtună pe cer se alungau
Şi scânteieri prelungi brăzdau fără-ncetare,
Din aripile negre corbi hulpavi fâlfâiau,
Aprig vântul bătea ca niciodat’ mai tare.

Ajuns în casa lui Simon Leprosul, Iisus
Fu uns din alabastru cu mir de mare preţ
Şi ucenicii Săi miratu-s-au nespus
De o aşa risipă ne-nţeleasă. Dar măreţ

Gestul femeii, ajuns până la noi,
Explicat a fost de El cum se cuvine:
„Că pe săraci îi aveţi pururea cu voi,
Dar nu mă aveţi pururea pe Mine!”

Afară doar de vulturi croncănit
Se auzea vremelnic prin gândul nenuntit.

Natura-nvolburată cu norii cununaţi
Şi tunete muşcând din liniştea-nserării
Îi prinse pe-arhierei cu toţii adunaţi
În curtea lui Caiafa, gândind calea pierzării.

Erau acolo şi neînţelepţi bătrâni
Cu gândul lor întunecat şi aspru,
La sfat cu-arhiereii la inimă haini…
Pe cer murise şi cel din urmă astru.

Şi clipele se alungau nemângâiate,
Când întunericul din inimi a rodit,
Zilele Lui aspre erau, vai, numărate,
Nici timpul n-avea cum să fie stăvilit.

Drumul lui Iisus era de mult sortit:
De Paşti „El se va da, să fie răstignit”.

Muguri de lumină
Gânduri de chihlimbar,
Speranţă fără vină
Din al sufletului cuibar.

Adiere de primăvară
Mireasmă negrăită,
Din a inimii cămară
Iubire nesfârşită.

Zbor de pribegie
Frânturi de adevăr,
Dor spre veşnicie
Al fericirii licăr.

Şuvoaie de har
Crâmpeie de soare,
Nestemate de dar
Credinţa cea tare.

Foc arzând molcom
Dor spre Cel Înalt
Porumbel trimis ca sol,
Înspre-al iubirii salt.

Triluri de bucurie,
Curcubeu de gând curat,
Pace şi armonie
Din sufletul cel înviat!

Era o zi cernită, cu norii destrămaţi,
Şi-un vânt buimac ce alerga spre mare,
Doar paşii lui Iisus, pe culme semănaţi,
Se auzeau de-atunci din ce în ce mai tare.

Ierusalimul l-a suit tot gânditor,
Chemându-şi lângă El toţi ucenicii;
Şi corbi se întreceau în croncănitul lor
Sădind în ucenici sămânţa fricii.

Pe înierbita cale vestitu-le-a-n cuvânt
Că Fiul Omului va fi batjocorit
Şi biciul va muşca din trupu-I sfânt
Cât va rămâne acolo, pe cruce, răstignit.

Dar vorba Lui mieroasă pe toţi îi consola:
Cu-adevărat, a treia zi, Iisus va învia.

Iisus îşi schimbă faţa pe muntele Tabor,
Iar hainele-I erau izvoare de lumină,
Prin crengi bătea un vânt sfios, molipsitor,
Şi-un glas grăi din nor cu voce cristalină:

„El este Fiul Meu… de-Acesta s-ascultaţi!”
Şi norul luminos, pierzându-se în zare,
Lăsă pe ucenici căzuţi şi speriaţi;
Iisus îi linişti, luând-o pe-o cărare…

Întorşi din Galileea, ucenicii-aflară,
Când vântul începu s-alerge neîncetat
Şi soarele se-ascunse ieşind din Cer afară,
Că Fiul Omului la oameni va fi dat.

Fiecare ucenic amarnic se întrista,
Dar înflori speranţa că El va învia.

Era-ntr-o zi-nsorită în partea Cezareii
Când apăru Iisus de ucenici urmat,
El vru să ştie de-L recunosc iudeii
Şi nici nu se miră de ceea ce-a aflat:

Drept Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia
Sau unul din proroci El fu luat. Alţii nu-L ştiu.
Glasul lui Petru redat-a armonia:
„Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu!”

Deodată norii negri s-au adunat grămadă
Şi fulgere nestinse s-au aciuit năuce,
Iisus ridică mâna ca ceilalţi să-L vadă,
Vestindu-le că El se va sfârşi pe cruce.

Din frică omenească vru Petru să-L oprească,
Iisus îşi urmă calea făr’ să se poticnească!

Mamã dragã eşti iubire
Tu eşti tot ce am mai sfânt,
Tu îmi aduci fericire,
Eşti comoarã pe pãmânt.

Mamã, tu dai alinare
În dureri şi suferinți,
Tu esti floarea cea mai rarã,
Când vorbeşti, parcã îmi cânți.

Tu faci ca mereu în suflet
Soarele sã îmi rãsarã,
Şi vrei ca ce-i rãu în lume
Din a mea cale sã piarã.

Suferi când suferi şi eu,
Plângi pentru durerea mea,
Ai dar de la Dumnezeu
Sã fii mamã pururea.

Nimeni în lume nu ştie
Suferinţa unei mame,
Câte lacrimi poate curge,
Câte nopţi poate nu doarme.

Rugãciunea unei mame
Este cea mai sfântã–n lume,
La cer ridicându-şi ochii
Şi plângând, Doamne, Îţi spune:

“Ai grijã de-ai mei copii,
Ajutã-i sã creascã mari,
Dã-le, Doamne, sãnãtate,
Şi-n dureri sã fie tari.

Ajutã-mã sã-i îndrept
Pe-a Ta cale sã porneascã,
Ţie slujind cu credinţã
Şi-a Ta voie sã-mplineascã.”

Fericirea unei mame
Este ca ai sãi copii
S-o iubeascã şi sã fie
Fericiţi cât vor trãi.

Toţi cei care au o mamã
Sunt copii pe-acest pãmânt,
Sunt copiii dragi ai mamei,
Ce-o iubesc pân’la mormânt.

Preţuiţi-vã pãrinţii,
Pentru cã nu puteţi şti
Pânã când vor fi alãturi,
Nu uitaţi sã fiţi copii!

Nu uitaţi cã-n astã lume
Suferinţa cea mai mare
O are o singură persoanã
Mama noastrã iubitoare.

Rugaţi-L pe Dumnezeu
S–aibă grijã de pãrinţi,
Să îi fereascã de rãu
Şi sã-i ducã între Sfinţi…Amin.

Zidit-a Domnul, din coasta primului zidit
Un chip gingaș, o altă viață, dar mai ușor de biruit.
Ea este mama întregului neam omenesc,
La sînul ei, bărbați puternici, gînguresc și cresc.

Prin ea păcatul și ispita a încolțit,
Dar tot prin ea, speranța și iubirea ne-a umbrit.
Făptură slabă, o Evă dragă,
O, Sarră stearpă, bătrînă mamă,

Din sînul tău, o Sfîntă Ană,
Din sînul vostru, o Fecioară.
Iar prin Fecioară, Dumnezeu
Ni l-a trimis pe Fiul Său.

În fața Tronului Tău, Doamne,
Toate făpturile sunt slabe,
În casa Ta,Tu îi inviți
Pe toți cei slabi și asupriți.

Noi toți suntem zidirea Ta,
Noi toți purtăm povara grea.
Tu, tuturor ne-ai arătat
Prin tot exemplul ce ne-ai dat,

Dintr-o femeie păcătoasă,
Să faci din ea o virtuoasă.
Iertarea Ta, iubirea Ta
A mîntuit-o și pe ea.

Iar șarpelui celui cumplit,
Fecioara capul i-a zdrobit.
Scăpînd tot neamul omenesc
De sub păcatul strămoșesc.

POEZIE dedicată tuturor Evelor pentru ziua de 8 Martie.