Mariana VASS : Acrostih

Ce simplu este pentru fiecare
Om, să facă diferenţă între Lumină şi întuneric;
Rugăciunea este aceea care pe toţi
Ne ajută să ne
Eliberăm de povara întunericului din noi.
Lumina aduce cu ea adevărate bucurii pe care
IUBIREA le presară pe calea ta şi pe a mea.
Ascultând şi împlinind Cuvântul vom avea acea minunată

Binecuvântare, care vine de sus când ai mai multă nevoie;
Existăm pentru a-L căuta şi a-L găsi pe Acela care este
Regele regilor, Pe Acela care S-a jertfit pentru tine şi pentru mine;
EL ne iubeşte pe toţi şi doreşte că toţi să
Ne mântuim şi să învăţăm să iubim, aşa cum EL ne-a iubit şi ne iubeşte.
De la EL am primit Viaţă,
EL ESTE VIAŢA NOASTRĂ A TUTUROR.

Ioana VOICILA DOBRE : O clipa de singuratate

În liniştea supremă a câmpiei,
Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând!
Erai acolo, în culmea bucuriei.
Priveai în bob, pâinea crescând.

Ne vrem atât de singuri, câteodată
Că, în păduri, ne fuge gândul-revanşard.
Dar când dispare parcă, lumea toată,
Rămân doar fricile care ne ard.

Şi iar şi iar, luând-o de la capăt,
Pe-o aţă, zilele le înşiruim,
Clătind lumina în izvorul proaspăt,
O nouă faţă, lumii, dăruim.

Ioana VOICILA DOBRE : Bucuria inimii

Au înflorit caişii, aşa cum visele-nfloresc
Şi simt o bucurie ce nu pot să o definesc!
E numai primăvara, ce sufletul inundă,
Lumina vieţii calmă, căldura ce abundă.

Au înflorit caişii, inimii mele-i spun!
Narcise şi lalele îmi înfloresc în drum.
Tu, bucură-te iară, inimă iubitoare!
Rămâi, în primăvară cea mai frumoasă floare!

Ioana VOICILA DOBRE : Recunostinta

Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai dat
Ochi de privit şi mâini de mângâiat,
Inimă de pâlpâit şi gură de sărutat!

Paşi, să mă poarte spre el, Tu mi-ai dat
Şi mintea s-aleagă un suflet curat
Pe care să-l mângâi neîncetat!

Şi, Doamne, eu îţi mulţumesc zi de zi
Că în iubire, cu drag, Tu mă ţii
Dar eu, nu Ţi-am dat decât poezii,

Cuvinte, să spună, cât pot să slăvesc
Iubirea de oameni şi cât îi iubesc
Şi câte-am făcut ca să-i mulţumesc!

Cornelia BERENDE : Necazul

Necazul, m-a apropiat de Tine
Şi m-a-nvăţat ca să mă rog,
Căci viaţa mea mi-a fost clădită pe ruine
Şi am trăit mereu ca un olog.

Când viaţa mea era în desfătare
Eu nu vroiam să ştiu de-al Tău cuvânt
Şi mă afundam mereu tot în pierzare
Să mă întorc spre Tine, n-aveam gând.

Iar Tu, cu a Ta Înţelepciune
Mi-ai biruit orgoliul ce mă stăpânea
Şi m-ai trezit să-mi văd nelegiuirea
Şi viaţa mea murdară, în care petreceam.

Necazul m-a-nvăţat să ard în rugăciune
Să simt dulceaţa Tainelor Cereşti,
Să spun la toţi, cât m-Ai iubit pe mine
Şi cât de fericit mă simt, că mă iubeşti!

Să spun la toţi, ce mare bunătate
Mi-Ai dăruit, când am simţit necazul,
Cu-a Ta iubire m-ai acoperit
Şi a Ta Mână Sfântă mi-A spălat obrazul.

De o ruşine mare, ce mă-nconjura
Spălata-i a mea faţă, cu a Ta iubire,
Şi tot trecutul meu murdar
Mi l-ai spălat, şi m-ai apropiat de Tine.

Necazul m-a-nvăţat ce e iubirea
Şi mila celor ce mă înconjurau,
Să văd că sunt neputincios cu firea
Şi am nevoie de iubirea lor.

Necazul m-a-nvăţat ce e iertarea,
Ce trebuie mereu s-o dăruiesc,
Să nu fiu stăpânit de gând de răzbunare,
Pe toţi din jurul meu, mereu să îi iubesc!

Luisa Maria : Regasire

Era pustiu, şi-n gândurile mele,
Sălăşluia deşertul fără sens…
Te căutam pe străzi şi-n pieţe,
Dar glasul tău în inimă-mi vorbea
Şi nu ştiam de unde vine.
Iată! Azi lumea mea învie!
Era cenuşie când încă te căutăm
Pe străzi pustii, întrebând vântul
Când mi te va aduce înapoi?
Un strop de mir mi-a amintit de noi…
L-am lăsat să curgă între sânii mei
Şi să învie dragostea ce adormise…
Nu te-am pierdut! Eşti mai viu că oricând!
Nici moartea şi nici timpul nu a stat între noi!
Nu va sta niciodată…
Am învins-o pe o cruce cândva
Şi ştiu că te vei întoarce
Curând pentru noi.
Nu mai întreb vântul acum,
Căci te am
mereu în inima mea…
Glasul tău acolo îl aud
Şi-mi vorbeşte frumos.
Tu ai colorat lumea mea cenuşie
Cu dragostea ta,
În culori mai frumoase
Decât mi-aş fi putut imagina…

Ioana VOICILA DOBRE : Bunicii mele

În ziua în care ai plecat,
acum un sfert de veac,
lumina lui mărţisor a devenit rece
şi-n ziua aceea a fost toamnă tristă.
Te văd aevea, cu broboada groasă,
din catifea maronie, pe cap
ce-ţi acoperea jumătate din trup.
Devenisei atât de mică, o copilă!
Tu, însă rămâi icoana copilăriei mele
ce venea de la biserică, atât de senină,
că fiecare gând te mângâia, bunico!

Nu ţi-am spus niciodată, cât te iubeam
cu coşul tău frumos împletit de meşter,
cu căniţele tale de moşi
împodobite cu cireşe şi prune uscate,
cu străchinile tale mereu pline,
cu mâinile tale, mereu dăruinde!

Azi, m-am întors în timp
pentru că te-am simţit ca pe un înger.
Am văzut iar lădiţa ta de lemn
cu zahăr cubic, covrigi, mere şi nuci,
comoara rămasă, balsam pentru suflet.
În ea strecor acum, recunoştinţa mea, bunico!

Silvia AVRAM : Spre drumul crucii

Ce este viața aceasta pentru om?
Un șir întreg de răni și suferinţe.
Să se ridice unul și să spună,
Că n-a răbdat în viață umilințe.

Poți tu să spui că n-ai greşit vreodată,
Că n-ai mințit, că nu ai judecat,
Că ai urmat tot timpul calea dreaptă,
Sau nu știi ce-i acela un păcat?

O, da. Tu știi, și chiar de nu ai vrea
Să recunoști că porți vreo vină-n tine,
Tu duci o luptă toată viața ta
Cu tot ce te înconjoară, și cu tine.

Când greul vieții, povara crucii tale,
Îți pare câteodată atât de grea,
Priveşte omule, o cruce, pe Golgota,
Ce poartă-n ea povara cea mai grea.

Un trup zdrobit, bătut în cuie, prins de cruce.
Un suflet blând, curat, fără păcat.
L-au răstignit pe cel ce-ntreaga viață,
Minuni și fapte bune a semănat.

Ce mare e contrastul răutății!
În fața unui om atât de blînd.
Ce mare e păcatul omenirii!
Când Maica stă sub cruce lăcrimând.

Să luăm aminte la jertfa lui Iisus,
La sângele ce-a curs nevinovat.
La toți cei ce-au răbdat, asemeni lui,
Să nu mai repetăm la nesfârșit acest păcat.

De-am fi mai buni cu cei de lângă noi,
Cu cei mai slabi, aflaţi în suferință,
Puțin, cîte puțin, mai iertători,
Să dăm dovadă de iubire și credinţă.

De am putea cărarea vieții noastre,
S-o semănăm cu florile virtuţii,
Cu dragoste, credinţă și nădejde,
Ce dulce ar fi povara, către drumul crucii.

Să nu răspundem răului, cu rău,
De orice viclenie să fugim,
Căci două rele, nasc al treilea rău;
Și doar prin jertfă, răul îl stârpim.

Să ne rugăm la bunul Dumnezeu,
Să lumineze calea vieții noastre,
Iar bucuria sfintei învieri,
Să ne pătrundă-n suflet și în case.

Maria-Lucia CORNEA : Pe Cruce

Cu braţele-Ţi întinse
Ne îmbrăţişai pe toţi,
Cu rănile-Ţi aprinse
Din moarte Tu ne scoţi.

Şi în dureri cumplite
Tot trupul îţi suspină,
Dar sufletele avide
Apusul Tău le alină.

Cu faţa însângerată,
Cu ochii blânzi-cereşti,
Iubirea-Ţi prea înaltă
Ai vrut să ne-o sădeşti.

Atunci eu nu am înţeles
Jertfa-Ţi de pe Cruce
Şi că Tu, Mielul cel ales,
Păcatele mele vei duce!

Dă-mi Doamne lacrimi
Să pot să mă îndrept,
Să nu uit acele patimi,
Domnul meu cel Drept!

Gabriel IORDAN-DOROBANTU : Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer

Versificare inspirată din “Legenda Duminicii” sau “Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii”, considerat a fi cel mai vechi text scris în limba română dintre cele păstrate, tălmacit din limba slavonă în anul 1391 sau  1392  de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş, dar retălmăcit în secolul al XVI-lea după alt izvod, de către preotul ortodox Grigorie din Măhaci, ce l-a pus în circulaţie, ca lucrare misionară pentru respectarea Sfintei Duminici.

Acum blagosloviţi,
Fraţi creştini şi părinţi,
Căci din cer a căzut,
S-a spart şi desfăcut
Piatră mică şi grea,
Cu un răvaş în ea,
Scris cu slove sfinte
De învăţăminte
Şi-n el Domnul mustra
Pre creştini şi zicea:
“Pre voi sunt mâniat,
Căci nu m-aţi ascultat
Şi nu v-aţi pocăit
Precum v-am poruncit.
Cuvântul ce l-am scris,
Pre care l-am trimis,
Voi l-aţi nesocotit
Şi nu v-aţi pocăit
Şi Duminica mea,
Dată spre a şedea,
Voi nu aţi păzit-o
Si aţi nesocotit-o.
Pentru greul păcat
Eu m-am mâniat,
Trimis-am ierni grele
Cu viscole-n ele
Şi geruri cumplite,
Dar n-aţi luat aminte,
Dar pentru maica mea,
Ce pentru voi plângea,
Prăpădul l-am curmat,
De voi m-am îndurat
Şi nu v-am pedepsit
Cu focul cel cumplit.
De nu vă întoarceţi
Şi să nu mai faceţi
Păcate pre pământ,
Să nu mai suduiţi
Pre preoţi şi părinţi,
Voi da ploaie cu foc
Dincolo de soroc,
În luna Făurar
Veţi plânge cu amar
De veţi striga la morţi –
Ieşiţi din mormânt toţi,
Să intram noi, cei vii,
Cei loviţi de stihii,
Ieşiţi oseminte,
Ieşiţi din morminte,
Veniţi să ne scăpaţi
Pre noi cei blestemaţi!
Vai de cel ce-mi strică
Sfănta Duminică
Şi nu o cinsteşte,
Şi-o nesocoteşte!
Căci e adevărat
În ea am înviat
Şi în ea a venit
Gavriil ce a vestit
Mântuitor cuvânt
De la Duhul Cel Sfânt,
Precum s-a prorocit
Fecioara a zămislit”.
Acum blagosloviţi,
Fraţi creştini şi părinţi,
Pre popa duhovnic,
Smerit pravoslavnic,
Pre vrednicul tălmaci,
Preotul din Măhaci,
Care a izbândit,
Care a tălmacit,
Din graiul slavonesc
Pre graiul rumânesc
Şi pre misonarul
Gavriil Stiharul,
Care a stihuit
Pre stih potrivit!
Ferice să fie
De cel ce o scrie,
Cel ce o trimite
Şi-o dă înainte,
Pentru pocainţă
Şi spre folosinţă!
Dar fi-va în păcat
Cel ce-i învârtoşat
Şi n-o va izvodi,
La creştini spre a fi!