Poezii Ortodoxe

Eu cred că Tu eşti Alfa şi Omega,
Eşti început şi eşti sfârşit.
Spre Tine sufletul să se înalţe
Că de la Tine  Doamne, a venit.

Eu cred în marea-ţi bunătate,
Că vrei pe toţi să-i mântuieşti.
Îi chemi cu dragoste la Tine
Şi toată viaţa îi călăuzeşti.

Mai cred, în jertfa Ta cea mare,
Ce până la moarte o ai îndurat.
Când răstignindu-te pe cruce,
Pe toată omenirea ai salvat.

Şi mai cred iarăşi Împărate,
Că Tu, eşti Cel ce din potirul sfânt,
Vii ca să te uneşti cu mine,
Un păcătos de pe pământ.

Îmi plec genunchii ,o Stăpâne.
Căci Tu din morţi ai înviat.
Şi îţi mărturisesc cerând iertare,
Că-n Tine cred, cu adevărat.

Paşii mei aleargă spre Tine Doamne,
Dar pe cale mă împiedic mereu
De pietre, spini şi rafale
Şi drumu-i greu, tot mai greu.

Cu corpul zdrobit de atâtea căderi
Cu inima-mi frântă şi grea
Alerg încă Doamne cu temeri
Şi îţi cer ca Petru mâna.

Am Doamne încă atâta neputinţă,
Dar cad, mă ridic şi pornesc,
Tu ştii Doamne a mea nevoinţă
Când paşii tot mai greu îi târşesc.

Tu mai ştii că murdară mi-e firea,
Din înalta-ţi mărire din Cer
Întoarce-Ţi cu milostivire privirea
Şi nu mă lasa Iisuse să pier!

Iartă-mă iubite Stăpâne Ceresc
De faptele rele ce pe cale
Le-am ridicat ca pe un Everest
Şi privesc spre Tine cu jale.

Doamne, să fiu candelă să ard
Cu iubire, trezvie de Tine,
Ca prinos, cel mai scump nard
Să fie al rugii mele cu suspine.

Din Scripturi să mă învrednicesc
Să beau apa slovelor cereşti,
Să fiu însetat şi flămând
De bunătăţile duhovniceşti.

Să tânjesc cu nespus dor
Spre Ţara Cereasca, Stăpâne,
Cu cutremur şi sfios dor
Să-mi fie privirea spre Tine.

Nu pot cuprinde atâta bucurie
Ce-mi reverşi în suflet mereu,
Eşti dulce Iisuse ca mierea aurie
Şi nu mă laşi când totul e greu.

Dulce Marie, luceafărul dimineţii,
Miracol din Ceruri al blândeţii,
Braţul care tainic ne ocroteşte,
Steaua ce paşii ni-i călăuzeşte.

Marie, sublim nume de Crăiasă,
Ne trimiţi mângâierea ca rază,
Ne ştergi chipul de lacrimi brăzdat
Şi nu-ţi uiţi copilul îngenunchiat.

Eşti inocenta făptură a iubirii,
Şi râul ce curge, al milostivirii,
Eşti răsăritul dimineţii de vară
Şi raza ce-n suflet coboară.

Tu eşti magnifica Împărăteasă
Din azurul Ceresc ce priveşti,
Nu-ţi uiţi supuşii ce-i doboară
Atâtea şi atâtea griji pământeşti.

În muntele Athosului Sfânt
Miracol Dumnezeiesc pe pamânt,
Stau monahii, sfetnice vii
Ca cedrii Libanului sute, mii.

Ochii lor blânzi, şuvoi nesecat
Ce curg cu oftat după oftat,
Genunchii zdreliţi de atâtea plecări,
Au puterea rugii ca fulgerul pe cer.

Stau solitari în adânca pustie,
Rabdă foamea şi setea cu vrednicie,
Durerea sau boala nu-i înconvoaie,
Nici ger, arşiţă, vânt aprig sau ploaie.

Cu paşii mărunţi, domoli şi târsiţi,
Maicii Sfinte se roagă nestăviliţi,
Îşi coboară în inimi icoana iubirii
Şi o poartă în gândul nemărginirii.

În muntele Athosului Sfânt
Îngeri în chip de om pe pământ
Înalţă metanii şi rugi neîncetat,
Aduc ofrandă cu suflet curat.

Să nu pleci Doamne de la mine,
Ca să nu rămân searbăd şi gol,
Şi atunci să Te strig prin suspine:
“Nu Il găsesc pe Mântuitor!”

Doamne să nu îţi intorci faţa,
De la mine un biet muritor,
Să ma laşi rece ca gheaţa
Fără Tine Foc mistuitor.

Să ai mila de mine Stăpâne,
Să nu mă poarte paşii-n deşert
Pe Cărări neumblate, străine
Ca să gonesc Lumina din piept.

Fără Tine Doamne, totu-i pustiu
Şi întuneric, teama şi frig
Nu lăsa să pierd Calea ce-o ştiu
Dupa Tine Iisuse să strig!

Fericire dacă vrem
Gânduri bune să avem,
Dragoste şi-ngăduinţă
Pentru oricare fiinţă.

Talanţii ce i-am primit
Să-nmulţim necontenit.
Pe Domnul să Îl iubim,
Voia Lui să o-mplinim.

Cel ce lumea a creat
Şi viaţă întâi a dat,
Poate să ne rânduiască
Fericirea pământească.

Dragostea Ta sfântă
Viaţa îmi veghează,
Către mântuire
Ea mă îndreptează.

Chiar şi-n suferinţă
Tu cu mine eşti,
Îmi ridici povara,
Nu mă părăseşti.

Lăcaş fericit
Tu vei dărui
Celor ce pe Tine
Mult te vor iubi.