Maria-Lucia CORNEA : Arsenie si Teofil

Doi aştri ne veghează acum
A Făgăraşului Cetate
Şi spre Cer ne croiesc drum
Cu iubire şi cu pietate.

Arsenie şi Teofil împreună
Peste Cetate au pus cunună
Cu trandafiri înrouraţi,
Ca sfletele lor de curaţi.

Ne alină inima când doare
Se roagă cu foc la Născătoare,
Ne arată Cărarea Împărăţiei
Şi surâd din lumea veşniciei.

Arsenie din ceresc sobor
Lui Teofil cel odihnitor
I-a pregătit o cale cu flori,
Din Sâmbăta mai sus de nori.

Maria-Lucia CORNEA : Parintelui Teofil

Azi plânge Făgăraşul
Toţi ne tânguim,
La cer primit-a sălaşul
Părintele Teofil.

De azi suntem orfani,
Prin lume bâjbâim
La Sâmbăta de ani
Lumina noi găsim.

Sunt lacrimi prea sărate
Şi inimile-s frânte
Strigăm cu greul în spate:
,,Cui ne laşi Părinte?”

Clopotele sună a jale
Bisericile-s îndoliate
Vin versuri în rafale,
Părintele-I în Cetate?

Chilia Ta Părinte
De acum va fi încuiată,
Şi poveţele-ţi sfinte,
Nu vor avea tăgadă.

În suflet te vom avea
Ca pe o mare visterie,
Şi amintirea Ta pururea
Ca o mare dăruire.

Maria-Lucia CORNEA : Lavra Pecerska

Este un loc atât de maiestuos
Ca un vis grandios.
Un colţ de rai pe pământ
Lavra Pecerska-nume sfânt.

Comoara cea mai aleasă,
A ortodoxiei fortăreaţă,
A Ucrainei Sfântă minune
Ca un zâmbet ce nu apune.

Pe malul drept al Niprului
Totul din mila Domnului,
Antonie, Teodosie aveau să vină
Să înalţe Lavra pe o colină.

Erau stâlpii de foc ai credinţei
Şi ctitori de inimi sfinte,
Erau avântul cel mare al dorinţei
Al monahilor sfinte cuvinte.

Dintr-un trunchi, atătea rămurele:
Nikon, Lavrentie sau Varlaam
Şi rod însutit au dat din ele
Ca Moise, Isaia, Aretas, Damian.

Aici cuvioşii din cer ne privesc
Moaştele lor Sfinte sunt mărturie
Şi prin rugă ei ne dăruiesc
Ce cerem cu foc şi tărie.

E  atâta cuvânt în fiece piatră
Şi atâta credinţă în fiece ungher,
Început-a cândva viaţa ca la vatră,
Se adunau monahii ca stelele pe cer.

Maria-Lucia CORNEA : Realitate

Credinţa nu o afli
În inimi înfumurate,
Nici în slove reci ca Alpii
Sau în cuvinte elevate.

De am avea toată ştiinţa
La ce ne-ar folosi,
De n-am avea credinţa
După himere ne-am dosi.

Din ostroave secătuite
E greu ca să găseşti
Un firicel de apă
Setea să îţi potoleşti.

În inimi este focul
Ce arde cu avânt,
Acolo este tot cerul
E al Domnului Cuvânt.

Tot acolo e imboldul
La lupta cruntă, dreaptă,
Şi se află izvorul,
Al faptelor ce o adapă.

Iobagii carte nu ştiau,
Dar cu simplitate
Virtuţile le împleteau
Cu tenacitate.

Maria-Lucia CORNEA : Teodora de Peloponez

Ca o petală purtată în aer de vânt,
Ai primit chemarea dumnezeiască,
Iar Tu, Teodora, nume sfânt,
Ai părăsit noaptea casa părintească.

Paşii te-au purtat spre mântuire,
Ai lăsat bucuriile vremelnice
Ai dorit să fii monah, nu monahie,
Arzând cu dor spre cele veşnice.

Atunci hainele ţi le-ai schimbat
Din firava femeie, în puternic bărbat,
La poarta mânăstirii te-ai înfăţişat
La egumen ca:,,Teodor monah!”

Ai făcut ascultare cu drag,
La fiecare cuvânt, de egumen,
Şi ai adus apă din izvor secat
Ca seva ce străbate prin lumen.

Într-un sat pe foamete, ai fost trimisă
De către egumen, să aduci pâine,
Iar după luni de zile ai fost surprinsă
Când sătenii te-au acuzat de calomnie.

Pe nedreptate ai fost judecată
De o faptă pe care nu ai comis-o
Şi hotărârea a fost luată
Spre decapitarea ta, muceniţo!

La locul de jertfă aşa te-ai rugat
Ca din sângele tău să iasă
Un râu rece cu apă, curat,
Pe Domnul lumea să-l slăvească.

,,Cu voia Ta Doamne să faci
Biserică din trupul meu,
Din părul meu să iasă copaci,
Să se slăvească Dumnezeu!”

Când sufletul tău s-a înălţat
La Domnul Slavei cel ceresc,
Acolo aidoma s-a întâmplat
Ce în rugă ai cerut firesc.

Şi astăzi de secole dăinuie
O Bisericuţă de piatră minunată,
Alături râul care o străjuie
Copacii pe acoperiş îi poartă.

Ioana : Iubirea Ta

Iubirea Ta e-un foc mistuitor
ce arde a spinilor păcate,
este noian de fericire,
de milă şi de bunătate.

Cine-a simţit a Ta iubire,
singur nu poate să  trăiască,
este ca floarea ce în zori aşteaptă
lumina soarelui să o-ncălzească.

Iubirea ta-i nepieritoare,
în sufletul de om rămâne,
prin ea noi vom putea ajunge
în raiul pregătit anume.

Maria-Lucia CORNEA : Duhovnicul

Ca o pasăre măiastră
Ce se înalţă spre zenit,
Vroiam credinţa noastră
Să nu se frângă la pământ.

Cu câtă micime eu văd,
Că sufletul mi-e în ger
Cu o aripă, eu prevăd,
Nu pot zbura spre cer!

Orbecăind în întuneric
Fără să fac ascultare,
Nu zbor spre cerul feeric,
Tot trupul meu mă doare.

Flămândă şi însetată
Îmi doream acum să zbor,
Cu o aripă aplecată
N-aveam al Tău ajutor.

Şi cu povara-n spate
Cu o aripă rănită,
Voi merge mai departe…
Sau voi sta zgribulită?

Maria-Lucia CORNEA : Uimire

Dacă soarele e atât de luminos,
Cu mult mai luminos eşti Tu;
Dacă acestea contemplăm de jos,
Atunci ce măreţie este acolo sus!

Când toţi în cer Te proslăvesc
Îngeri, Sfinţi şi Mucenici,
Aş vrea şi eu să împletesc
Virtuţi dumnezeieşti de aici.

Când mâna Ta-i pe orice floare,
În orice zâmbet de copil,
În a primăverii dulce boare,
Ajută-mă să fiu docil.

Când vântul bate a credinţă
Şi sălciile-s cu pietate
Când totul e adus spre fiinţă,
Cum să n-avem creştinătate?

Şi în susur de izvoare
Parcă Domnul îţi vorbeşte,
Să fim noi ca piatra oare,
Când apa piatra şlefuieşte?

Cum să cuprinzi nemărginirea
La Sfinte Taine să gândeşti,
Fără să ştii că nemurirea
Se află-n slove biserceşti.

Maria-Lucia CORNEA : Oaia cea pierduta

Sunt oaia cea pierdută
Ce Păstorul a aflat-o,
Ruptă de cele o sută
Când turma a lăsat-o.

Pe cărări cu spini,
Adesea colindam,
Prin ierburi, rădăcini
Hrana îmi aflam.

În ce prăpastii, Doamne
Acum mă îngrozesc,
Mă coboram cu foame
Fără să mă gândesc.

Iar Tu, măritule Păstor,
Venind din altă lume,
Cu braţul înduioşător
M-ai ridicat la cele bune.

Cu ochii-Ţi trişti şi blânzi
Nu m-ai certat Stăpâne,
Ca şi pe cei flămânzi
Tu m-ai hrănit cu pâine.

Atunci am plâns Stăpâne
Cu lacrimile vale,
Cu adânc de bunătate
M-ai îndreptat pe cale.

Şi încă plâng şi astăzi
Când mai privesc în urmă,
Şi parcă deunăzi
Mă despărţeam de turmă.

Silvia MOIAN : Mi-e dor de Tine

Mi-e dor de Tine, Doamne.
Şi cât aş vrea să îţi sărut,
A paşilor urme din viaţa mea.
Că eu din nepăsare te-am pierdut.

Mi-e dor de pacea cea divină,
Cu care sufletul îmi cuprindeai,
Când Te chemam să îmi auzi durerea,
Şi cât de grabnic Tu veneai.

Aş vrea ca să mai simt căldura
Unirii din potirul sfânt.
Şi-a înălţării dulci spre Tine,
Mângâiat de al iertării scump cuvânt.

Mi-e dor, de sfânta Ta lumină
Ce o reverşi în zi de înviere.
În care îngeri şi natura cântă,
Preaslăvind a Ta mărire şi putere.

Dar griji şi nepăsare şi uitare
Au amorţit a sufletului zbor.
Trezindu-mă din starea cea amară
Te chem, o Doamne, cu mult dor.