Ioana : Tu, Doamne!

Viaţa îmi veghezi
Cu iubire sfântă,
Paşii mi-i îndrepţi
Cu dragoste multă.

Ce pare-ntâmplător
De Tine-i rânduit,
Ce îmi este greu
Spre bine-i dăruit.

Tu eşti Creatorul
Pe toate le ştii,
Cunoşti viitorul,
Mă poţi mântui.

Aşa cum mlădiţa
Fără sevă moare,
Eu nu pot trăi
Fără a Ta îndurare.

Carmen : Frumuseţe

Oare care frumuseţe
Îi place lui Dumnezeu?
Cea trupească, trecătoare,
Sau a sufletului tău?

Căci mult noi ne străduim
Corpul să-l împodobim,
Dar de suflet am uitat
Să-l păstrăm măcar curat.

Cine-n viaţă cât trăieşte
Sufletul împodobeşte,
E lui Dumnezeu plăcut,
Voia Sa el a făcut.

Iar de-aici când vom pleca,
Sufletul ne va zbura
Către bunul Creator,
Dacă i-am slujit cu dor.

Fotinia : Copacul înflorit

Într-o primăvară
A prins rădăcini
Un copac cu ramuri,
Din cereşti grădini.

An de an de-atunci
Soarele venea,
Mugurii închişi
Larg îi deschidea.

Flori curate, albe
Din muguri ieşeau,
Pomul înverzit
Ele-nveseleau.

Mereu tot aşa
El întinerea,
Iară mai târziu
Multe roade da.

Ca florile albe
Sufletul să-l ai!
Roadele credinţei
Şi tu să le dai!

Carmen : Iarta-ne!

Maică Sfântă iartă-ne,
Din necazuri scoate-ne,
De boli Tu ne izbăveşte,
Ruga iar ne-o împlineşte.

Pentru cei care-au plecat,
Roagă-te neîncetat
Către Fiul Tău iubit
Să le ierte ce-au greşit.

La a doua Lui venire
Să le-aducă mântuire
De-orice chin şi suferinţă.
Împlineşte-a lor dorinţă!

Iar când vom pleca şi noi,
Din al vieţii greu şuvoi,
Să ne vii în ajutor,
Să trecem pragul uşor.

Rodica : Mai avem

Încă mai avem în lume
Oameni iubitori şi sfinţi,
Către Domnul ridicând
Rugăciuni fierbinţi.

Încă, iată, mai există
Oameni credincioşi şi buni,
Care grabnic te ajută
Când le spui.

De vor fi tot mai puţini,
Răul se va înmulţi,
Iar atunci sfârşitul lumii
Domnul va grăbi.

Rodica : Macar o zi

O zi măcar de-aş mai trăi,
Frumos cu oamenii-aş vorbi,
M-aş împăca cu cei din jur,
Cerându-le iertare.

O zi în plus de aş avea,
Mi-aş aminti de viaţa mea,
Ce rău eu am făcut cândva,
La Dumnezeu cerând iertare.

De aş avea încă o zi
La preot eu m-aş spovedi,
De iad uşor m-aş izbăvi,
Luând iertare.

Dar nu ştiu cât eu voi trăi
Şi cât în lume voi mai fi;
Să fac acum ce-ar trebui,
Să nu amân încă o zi.

Gabriel IORDAN-DOROBANTU : Ruga tainica a sufletului neprihanit

Patruzeci de sfinţi
ce-aşteptaţi smeriţi
la schit din poiană,
unde nu e iarnă,
fierbinţi lăcrimări
din mii lumânări,
lăcrimări de ceară
la slujbă de seară,
când sunt pomeniţi
cei nespovediţi,
la priveghere,
ceas de tăcere,
când până la mine
s-aude cum vine
pasul greu din cer,
îngerul stingher
frângând câte-o viaţă
înspre dimineaţă.

În nisip de stele,
luna printre ele
stă împotmolită
de vrăji împietrită,
planete sinistre
vâslesc înainte.

Patruzeci de sfinţi
ce-aşteptaţi smeriţi
la schit din poiană,
unde nu e iarnă,
aprindeţi tăciunii
rupând vrajă lunii-
fire de mătase
din raze sunt trase,
pe ele coboară
câte-o stea fugară
atunci când mai moare
un împărat mare.

Rugaţi pe Slăvitul
să-mi vină Ursitul
în zi de Florii,
când, peste câmpii,
cerul greu de floare
plouă cu petale.
Iată, El să vină
şezând pe asină,
alături de-un mânz
să vină la prânz,
petale în zbor
să-I facă covor,
unde să păşească
slava Lui cereasca.

Răsări soare mare,
răsări sfinte tare,
nouăzeci de raze
să mă lumineze:
două la sprâncene,
două între gene,
restul dintre ele
să se facă stele,
să-mi fie cunună
în noapte cu lună …

Fotinia : Roua florilor neveştejite

Maica Domnului,
Mireasma crinului.

Floare alba, nepătată,
Din raiul cel sfânt luată.

Fecioară Marie,
Lumii bucurie.

Roua florilor neveştejite,
Cheia vieţii celei nesfârşite.

Sfântă mireasă,
De Domnul aleasă.

Izvor nesecat de minuni
Celor credincioşi şi buni.

Râul vindecărilor,
Mâna îndurărilor.

Povăţuirea celor rătăciţi,
Iertarea celor greşiţi.

Maica creştinilor,
Crăiasa luminilor.

Corabia ce ne treci
Peste marea grelei vieţi.

Rază de soare
Mângâietoare.

Împărăteasă preasfântă,
Cerul, Imn de slavă-ţi cântă.

Potir de iubire,
Reverşi fericire.

Smerit îţi cântăm,
Rugă înălţăm.

Carmen : Drumul spre Iezer

Printre stâncile pietroase,
Mergând prin pădure dus,
Duhul Sfânt parcă te-ndeamnă
Ca să urci mereu mai sus.

Acolo,  într-o stâncă tare
O chilie şi-a săpat
Şi mulţi ani, şi multe zile
Un călugăr s-a rugat.

Antonie se numeşte,
Iară locul cel de preţ
Este Iezerul de Vâlcea
Haideţi toţi să îl vedeţi!

Cine ajunge acolo
Nu va regreta,
Ajutor şi binecuvântare,
Sfântul îi va da.

El, nespus, în toată viaţa
Pe Hristos mult a iubit.
Pentru slava Lui cea mare
Pe sine s-a tot jertfit.

Pe un altar foarte mic,
El cerul a coborât,
Căci acolo săvârşea
Liturghia, în chip smerit.

Pe pământ el nu mai este,
Dar s-a dus la Domnul sus
Şi de-acolo se tot roagă
Pentru oameni, lui Iisus.

Chiar şi râul ne şopteşte
Că există Dumnezeu
Şi tot pomul ce foşneşte
Lăudându-L tot mereu.

Iară frunze colorate
Într-un fel foarte firesc,
Te aruncă fără ştire
În ‘cel rai dumnezeesc.

Noi creştinii mult dorim
Pe Domnul să-L lăudăm,
La cele bune gândind,
Pe semeni să-i ajutăm.

Pentru că eu nu am lacrimi
Ca să-L plângă pe Iisus,
Nici pentru Sfântul cel mare
Care dintre noi s-a dus,

Picături de apă cad,
Nu din ochi, ci vin de sus,
Vin din nou ca să-L mai plângă
Pe Preabunul Domn Iisus.