Poezii Ortodoxe

Ierusalimul e luminat şi s-a trezit,
În razele unui trist răsărit.
Nu adie vântul, zarea e senină,
Natura pare liniştită
Dar păsările ciripesc a jale.
Bătrânii măslini crengile-şi îndoaie.
Pe străduţele pustii şi liniştite,
Pătrunde zgomotul din ce în ce mai tare.
Apoi mai clar se aud cuvinte ce cer
- La moarte, la moarte !
Apoi batjocură şi râsete.

Pe strada ce duce către poarta mare,
Mulţimea se îmbulzeşte să vadă fiecare,
Pe osânditul strâns legat
Ce în batjocură e dus spre Golgota.
El merge încet, supus,
Ducându-şi crucea mare ce atârnă greu.
Priviţi-l, El este Dumnezeu.
Dar făptura Sa divină, e de nerecunoscut.
Oamenii au distrus frumosul chip blând şi sfânt.
Pielea e ruptă, plină de sânge roşu.
Părul smuls, faţa e vânătă, umflată
De pumnii călăilor necredincioşi.

- Bătrâne templule din Ierusalim !
Pe lespedea de piatră,
Picură sânge scump, nevinovat.
Tânărul acesta e Împăratul lumii.
Dar de ce e condamnat?
Pentru că a vindecat doar cu cuvântul
Leproşi, orbi, gârbovi, îndrăciţi.
Pentru că a umblat desculţ prin praf şi pietre
Căutând pe cei străini, neştiutori, nefericiţi.
Fiindcă a înviat pe Lazăr
Smulgându-l iadului biruitor?
Sau pentru că haina şi faţa
I s-au schimbat, umplându-se de strălucire
În muntele Tabor.
Sau fiindcă a intrat atâta de umil,
Călare pe mânză de asin,
Pe poarta ta de aur
Bătrânule Ierusalim?

O, minte omenească, de poţi tu înţelege
Divina înţelepciune şi dragoste dumnezeiască,
Priveşte chinul Lui , din milă pentru noi
Şi roagă-te Stăpânului , să aibă îndurare,
Că pentru tine, jertfa Lui e mare.
- Scump Iisus, pielea ţi-e zdrobită,
Biciurile noduroase se înteţesc,
Cu puterea ta biciuieşte
Toate duhurile necurate ce ne ispitesc.
Cu pumnale de fier
Te lovesc iudeii peste faţă, peste gură.
Scapă-ne şi pe noi,
De vorbele murdare şi de hulă.

Cu multă răbdare suferi
Să-ţi smulgă părul şi barba
Şi ochii în batjocură să-ţi lege.
Iartă-ne Milostive mândria,
Cleveteala şi orice fărădelege.
Ai suferit pe cap coroană,
Cu spini ce până la creier ţi-au pătruns.
Arde şi spinii fărădelegilor noastre cu puterea Ta,
Că anii în păcate ni s-au scurs.
Câtă răbdare ai avut,
Să-i laşi să te îmbrace în roşia hlamidă
Şi-n mâna Ta cea sfântă, trestie să-ţi pună.
Dezbracă-ne Iisuse de patimile
Ce vor să ne răpună.
Şi cu trestia loveşte,
Toate duhurile necurate
Şi de iad ne mântuieşte.
Tu care ai dus crucea cea mai grea
Cu atâta răbdare şi bărbăţie,
Fă ca să ducem şi noi crucea vieţii
Şi să mergem numai pe calea mântuirii.

Suspin şi plâng şi n-am odihnă,
Pe Duhul sfânt l-am depărtat.
Sunt gol şi mie ruşine Doamne,
Căzut-am iarăşi în păcat.

Îţi cer iertare cu suspine,
Şi nu-i de ajuns pentru a şterge
Păcatele nelegiuite
Că viaţa mea e o fărădelege.

Vai, câtă milă ai de mine,
De câte ori m-ai miluit,
Mă miluieşti după orice faptă
Şi eu mereu te tot mâhnesc.

Miluieşte-mă Doamne,
După mare mila Ta
Mă primeste iar în turmă
Şi mă fă oiţa Ta.

Doamne, pleacă-Ţi faţa Ta cea sfântă,
Peste rana sufletului meu,
E rănit şi zace-n jale,
L-a rănit păcatul greu.

L-a rănit mândria, ura,
Desfrânarea şi minciuna
Cu păcatele de moarte,
E rănit sufletu-ntruna.

Pleacă-Ţi Doamne a Ta faţă,
Şi-l spală, că-i rănit,
Cu iubirea Ta cea mare,
Pentru el Te-ai Răstignit.

Sufletul se tânguieşte
Că a plecat de lângă Tine,
Când l-a stăpânit păcatul
Nu s-a mai gândit la Tine.

Iartă-l Doamne şi-l primeşte,
Cu iubirea Ta cea mare
Şi îi iartă fărădelegea
Că se află în marea jale.

L-a rănit vorba deşartă,
Judecata, clevetirea,
Nu ţinut-a socoteala,
A uitat ce e iubirea.

Minciuna, lenea, lăcomia,
Necredinţa şi dezmăţul,
Cu toate pus-au stăpânire
Mult au mai rănit pe dânsul.

Mult se tânguie sărmanul,
E rănit şi depărtat,
Când trăia în fărădelege
Se credea că e împărat.

O secundă de plăcere
L-a rănit şi pace n-are,
Plânge, n-are mângâiere.
Şi aşteaptă doar o zare.

Să răsară de departe
Şi sa-l mângâie frumos,
Să primească iertarea
De la Mirele Hristos.

Doamne cu a Ta iubire
Dăruieşte-mi iar iertare,
Sufletul mi-l curăţeşte
De spinii multor păcate.

Îndrăzneală n-am o Doamne
Să mai ridic privirea-n sus;
N-a greşit, precum greşit-am,
Nimeni, Domnul meu Iisus.

Tuturor martirilor Revoluţiei

În Decembrie, se primenea o lume,
cu dalbă cămaşă, brodată cu nume:

Ştefan, Cosma, Tudor, Dumitru, Matei,
Gheorghe, Radu, Constantin şi alţii ca ei.

Pe străzi, aripi tinereşti se avântau în zbor,
spre cerul lui Hristos, în dans de tricolor.

Când Ţara îşi alegea o spiţă din an,
roua înroşită picura din ram.

Sudoarea ardea pe frunte, pleoape şi buze,
pâinea noastră se cocea la flăcări de-obuze.

Se tulbura cerul şi ningea aprins,
Ţara adormea cu ochiul larg deschis.

Sfintele suflete, la capătul nopţii,
în lumini străluceau, pe pajiştea morţii.

Mărul ionatan, pârjolit şi stingher,
legăna aripi roşii, cu resturi de cer.

În Decembrie, se primenea o lume,
cu dalba cămaşă, brodată cu nume:

Petru, Constantin… plecaţi spre odihnă,
la loc cu verdeaţă, la loc cu lumină.

Sunt ca o petala pierduta in vant,
Pacatul ma apasa tot mereu
Pe zi ce trece ma apropii de mormant
Eu, am nevoie de Dumnezeu!

Cu firea sunt neputincioasa,
Si sufletul imi plange tot mereu
Lasat-am calea luminoasa,
M-am departat de Dumnezeu.

Si plang amarnic, tot cu jale,
Pacatul, fapta tot mereu
Ma lupta gandul dezandejdii
Eu, am nevoie de Dumnezeu!

Ce bunatate mare are Domnul,
Cu sufletul ce plange tot mereu
Lasa-voi calea pacatoasa,
C-am nevoie de Dumnezeu!

M-a ruinat pacatul cu scarbire,
Si sufletul imi plange tot mereu
O, vino Doamne si ma iarta
Si-mi daruieste Harul Tau.

Aş vrea Doamne să-Ţi cînt
Să Te încînt
Eu călător efemer pe pămînt.
Uneori îmi lipsesc sentimente
Curate,
Iubirea de frate, rostu’ de adevăr
Ori dreptate.
Doream să-Ţi spun
De multa vreme, însă acum
Lucru curat m-a cercetat
Cu al Tău sfat.
Voi lăcrima în rugăciune,
Gest de căinţă pentru puţinele bune.
…………………………………………………
Acesta sunt
Trăind, să renasc prin Cuvînt.

Amurg violaceu se raspândea în zare.
Un cer senin şi un aer cald şi pur.
Parfum de flori, îmbălsăma în acea seară atmosfera.
Şi un vânt uşor îl mîngâia
Pe tânărul frumos ce-n rugăciune medita.
Amurgul îi lumina uşor ,
A Sa faţă divină, fără nici o pată.
Părea înconjurat de-o tainică lumină.
Privirea tristă, dar figura măreaţă şi senină.
Era Iisus , Mântuitorul nostru
Cel sfânt şi bun şi drept, ce-n acea seară
Vorbea cu Tatăl Sau, în Grădina Ghetsimani,
Vedea calvarul, chinul, paharul cel amar.
Era Stăpînul singur în grădină.
El care a făcut atâta bine, căutat de mulţi.
El ce a şters atâtea lacrimi
Şi a îndepărtat orice suferinţă,
Stă părăsit, uitat, rugându-se
Cu întraga Sa fiinţă :
- Tată, se poate îndepărta acest pahar
De chinuri cumplite ?
Dar nu după voia mea,
Ci fie după voia Ta, Părinte.
Lăsase pe ucenici să privegheze, spunându-le:
- Sufletul meu e până la moarte întristat !
Dar când reveni din profunda-i rugăciune,
În somn îngreuiat El i-a aflat.
Şi-i spuse atunci lui Petru
- Petre , privegheaţi !
Ca-n ispită voi să nu intraţi,
Că sufletul este zelos,
Dar trupul e neputincios.
Întunericul cuprinse orizontul,
Dar Iisus încă se ruga.
Natura părea şi ea tristă şi smerită,
Privindu-l pe Împăratul în durerea Sa.
El, la care tot genunchiul azi se pleacă,
Stătea atunci supus şi îngenuncheat.
Lacrimi amare şi picături de sânge,
Picurau pe piatra ce-l sprijinea
Pe umilul Împărat.
Muntele Măslinilor, găzduia în acea seară,
Pe Împăratul lumii, atoate creator.
Întreaga Sa pornire, întrega Sa fiinţă,
Era spre Tatăl cel din Ceruri, atoate ziditor.