Rodica : Hristos e viu

Hristos e viu şi veşnic
Şi Dumnezeu adevărat.
El e atotputernic. E Fiul
Celui ce lumea a creat.

Hristos pe oameni îi iubeşte,
Viaţa pentru noi şi-a dat.
Fericit locaş El pregăteşte
Celor ce-n viaţă L-au urmat.

Cu al său sânge scurs pe cruce
Păcatul lui Adam este iertat,
Iar cine crede şi-i slujeşte
De veşnicele chinuri e salvat.

Carmen : Vis de iarna

Zăpada albă şi pufoasă
Se-aşează-n linişte pe casă;
Totul în jur e uimitor,
Pătruns de-un tainic, sfânt fior.

Se lasă iară înserarea,
Natura parc-a adormit;
Doar luna-şi mai aruncă raze
Pe albul care-i nesfârşit.

E frig şi nimeni nu-i pe cale,
Pământul parcă-i amorţit;
În casă, lângă sobă stam
Şi-ndată, uşor am aţipit

Visam că-n lume era pace
Şi numai oameni buni şi sfinţi,
Era iubire-adevarată
Între copii şi-ntre părinţi.

În nea, jucam un joc,
Mai rar întâlnit,
Cel al iubirii sfinte
Ce nu are sfârşit.

Ură nu exista, nici răutate,
Ci numai dragoste cu-adevarat,;
Totul era curat si simplu,
De-un alb imaculat.

Iar oameni în veştminte albe,
Slăveau pe Fiul de-Împarat,
Ce-acum, deşi era în noapte,
Părea nespus de luminat.

Rugând, cu îndrăzneală multă,
Am început să strig mereu:
“-Iisuse Doamne, Fiu preadulce,
Cu Tine vreau să fiu şi eu!”

Mai vino iar în astă lume
Un strop de milă să aduci,
Să te mai naşti din nou în noapte;
E iarnă iar, ca şi atunci.

Vino in peştera din suflet,
Mi-o încălzeşte cu har sfânt,
Să aduci pacea Ta în lume
Şi fericirea pe pământ!

Rodica : Lupta

Cât în lume ne aflăm
Lupta bună să luptăm
Dar nu singuri să pornim,
Căci greu dacă izbutim.

Să luăm în ajutor
Harul de Sus, sfinţitor
Pe Domnul Hristos, pe Sfinţi,
Să ascultăm de părinţi.

Orice sfat bun să primim,
Poruncile să-mplinim,
Iar pe cei ce ne-au greşit
Să-i iertăm necontenit.

Cât ar fi lupta de grea,
Domnul ne-o va uşura,
De voim să-L ascultăm
Şi din suflet să-L urmăm!

Ioana : Maica Sfanta

Maică Sfântă, dar divin
Floare albă ca de crin.

Maica Domnului aleasă,
Stăpână împărăteasă.

Cea mai sfântă dintre sfinţi
Vezi a noastre suferinţi

Şi ne-mprăştie durerea
Tu aduci doar mângâierea

Pe toţi oamenii iubeşti,
Tot ce-i bun le dăruieşti.

Floare gingaşă de mai,
Loc ne pregăteşti în rai.

Oamenii să te cunoască
Şi în veci să te slăvească!

Silvia Moian : Spre Golgota

Soarele sclipea dintr-un trist răsărit.
Natura presimţea, săvârşirea
Celei mai crude fapte din câte s-au scris.
Spre Golgota era mulţime înşiruită.
Mergea să-L vadă pe Cel ce mărturisise că este Dumnezeu
Şi avea să moară în tortură, pe crucea pregătită.
Să ne amestecăm şi noi prin mulţime.

Priviţi-l !
Ce-au putut să facă din Fiul lui Dumnezeu…
Gura parcă-i arsă, buzele uscate.
Nici un strop de apă nu i-au dat
Lui, care a făcut, pământul pe ape.
O nu, ce faceţi, de ce-L loviţi ?
Nu vedeţi cum însuşi soarele îi înconjură capul,
Plin de sângele ce curge, de sub cununa grea de spini?
El, pe care crinii câmpului atât de frumos i-a împodobit
Şi de cămaşă a fost dezgolit cu răutate.
Dar lumina, îl îmbracă în aurore colorate.

Pielea ce fost-a albă şi catifelată,
Zdrelită e de lovituri şi e umflată.
Cum se mai cunosc urmele adânci pe spate,
De la biciurile romane cu cârlige de fier lucrate.
Fărâmituri de carne vie şi picături de sânge,
S-au împrăştiat la stâlpul de tortură
A cărui piatră, peste veacuri geme, plânge.
Picioarele în butuci au fost prea groaznic strânse
În noaptea în care a stat închis.
L-aţi chinuit, pe Cel ce a făcut pământul şi cerul
Şi lumina în întuneric a trimis.

Cum a-ţi vărsat sângele nevinovat
Al Celui, ce pe voi atât de mult v-a iubit şi mângâiat …
De ce-l batjocoriţi?
Nu vedeţi că El, merge încet şi trist şi tace.
Deşi ar putea oştile de îngeri ca să cheme
Şi sufletele voastre, în veşnicul tartar ar zace.
Deşi ar putea să vă strivească
Şi ca pe viermi să vă stârpească.
Dar n-a voit, ci mers-a spre jertfire ca un miel.

Din ochi îi picură lacrimi de durere,
Că e sfârşit şi greutatea crucii ce o poartă
Îi apasă cu nemilostivire ranele.
Şi paşii Lui, se întipăresc în pulberea pământului.
Pietrele plâng, văzând durerea şi umilinţa Stăpânului.
Picături de sânge ,se preling pe faţă şi pe spate.
Tot corpul e desfigurat, brutalizat cu răutate.
Sudoarea se amestecă cu sângele cel sfânt
Şi lasă urme pe pământ.

Gura-i uscată, tâmplele zvâcnesc profund.
Se încordează cu o ultimă sforţare,
Dar nu e cu putinţă să mai ducă
Pe umerii slăbiţi şi atât de însângeraţi
O cruce aşa de grea şi mare.
Ajunşi la locul Căpăţânii,
Il iau brutal, îi smulg cămaşa,
Şi braţele i le întind pe cruce.
Şi-n liniştea tristă ce pentru o clipă se aşterne :

Se aud, se aud ciocanele bătând,
Se văd şi lacrimi mari curgând.
Piroanele se înfing adanc,
Mâinile sfinte străpungând.
Se aud din nou ciocanele bătând,
Pe cruce trupul pironind.
Tu stai între cer şi pământ,
Durere mare suferind.
Se aud ciocanele bătând,
Se vede sângele curgând.
Trupul Tău, e atât de chinuit…
Şi toţi Iisuse acum te-au părăsit.

O, Dumnezeule, priveşti la Fiul tău iubit ?
Sau faţa Ţi-ai întors, că nu mai poţi răbda
Să vezi cât e de chinuit.
Piroanele, au ţintuit pe crucea din lemn tare,
Pe Cel ce ţine în palma Sa
Pământul acesta mare.
Cuvântul necuprins în iubirea Sa
A înlocuit Tronul slavei cu crucea de tortură grea.
Pe îngerii ce-I aduc veşnic osanale
Şi-L înconjură cu tremur şi cu frică
I-a înlocuit cu hulitori, cu farisei
Ce i-au purtat întotdeauna pică.

Cununa slavei, a îngăduit să fie înlocuită
Cu o cunună de spini umilitoare,
Ce-i da dureri îngrozitoare.
El, slăvit de îngeri şi de creaturi,
Ca un Împărat plin de biruinţă,
A suferit cea mai mare umilinţă.
Şi toate acestea din adânca Lui iubire.
Ca cei de atunci şi cei de astăzi,
De vom lupta să păzim poruncile, să câştigăm
Împărăţia Lui şi dorita mântuire.

Amin.

Silvia MOIAN : Maica durerii

S-a înfiorat pământul de lacrimi şi de jale.
O, Maica durerii !
Tu stai plângând amar pe dealul Căpăţânii,
Strângând la pieptu-ţi cald ca pe o comoară,
Pe care vrei să o fereşti, de pornirile răutăţii şi a urii
Picioarele sfinte, pătrunse de cuie, însângerate.
Picioarele care au călcat valurile mării înfuriate
Şi au sfinţit pământul.
Apoi, ochii tăi, înroşiţi de lacrimi,
Abia pot să mai privească,
Mâinile cele preacurate, care au dat atâtea binecuvântări
Şi au vindecat atâtea boli,
Cum sunt ţintuite pe lemnul aspru şi uscat al crucii tari.
Urechile tale aud printre vorbele de ocară şi pline de dispreţ,
Răsuflarea dulce a Fiului tău
Şi bătăile inimii Lui cum se sting uşor.
Şi atunci, simţi prin inima de Mamă,
Sabia proorocită de dreptul Simeon,
Cum se învârte mai cu cruzime în rană.

O, Maică a durerii !
Sufletu-ţi gingaş, preacurat şi sfânt
Se sfâşie de mare amărăciune.
Şi întrebările se nasc pe rând :
– Unde sunteţi voi, cei de aproape
Ce L-aţi cunoscut ?
Petru şi ceilalţi apostoli
Unde v-aţi ascuns şi a-ţi fugit?
Slăbănogule de la Vitezda, nu eşti prin mulţime ?
Oameni care a-ţi fost odinioară
Orbi, şchiopi, surzi şi muţi, paralitci, îndrăciţi
De ce nu veniţi aici cu mine
Şi minunile Lui, să le descoperiţi ?
Poate aşa s-or îndura
Şi pe El, de pe cruce mi-l vor da.
Unde sunteţi cei cinci mii de bărbaţi
Ce aţi fost hrăniţi de Fiul meu cel dulce în pustie.
De ce nu v-aţi unit să împiedicaţi
Osânda cea mai crudă, din câte au fost să fie ?
De ce aţi plecat, cum de L-aţi părasit
Durerea-mi mare de mamă, cu cine s-o alin ?
În jur sunt numai priviri pline de răutate.
Iar Fiul meu, Stăpânul meu, dulcele Iisus
E acum pe moarte.

O, scump Iisus, nu mă lăsa !
Ce mult aş vrea să-Ţi scot cununa de spini
Ce îţi apasă atât de tare fruntea.
În locul sângelui ce-Ţi curge din vinele sfinţite
Ţi-aş da sângele meu de mamă,
Viaţa mea Ţi-aş da, Stăpâne prea iubite.
O, Dumnezeul meu şi Fiul meu dorit !
Cât de singur eşti şi cât de părăsit.
Ce-au putut să-Ţi facă …
De ce te-ai dat lor ca un miel ?
Tu Creatorule, a tot ce-i pe pământ şi-n cer
De ce Te-ai lăsat vândut de Iuda cel mişel ?
Nu, nu muri cel ce ai înviat pe Lazăr!
Milostiveşte-te de mine, mama Ta,
Cum te-ai milostivit de lacrimile văduvei din Nain.
Şi pe fiul ei, singurul născut,
Pe care îl ducea spre groapă,
Viu i l-ai dat, scăpându-l de iad şi chin.
Îndură-te Stăpâne, Cel ce Te-ai lăsat pe cruce răstignit,
Îndură-te de mine, mama Ta,
O, Fiul meu iubit!

Pleoapele vinete ale Răstignitului se deschid uşor.
Şi lacrimile îi curg de milă, pentru mamă şi al său popor.
O învălui pe dulcea lui Măicuţă cu trista sa privire
Şi c-un efort, îi spuse abia şoptit :
– Femeie, iată fiul tău !
Apoi privirea-i se mută la ucenicul cel iubit şi-i spuse :
– Iată Mama ta.
Întunericul cuprinse crucea şi mulţimea.
Pământul Golgotei, plângea.

Cornelia BERENDE : Ruga de seara

Îmi plec genunchii la pământ,
Că ziua este spre sfârşit
Şi Doamne, eu acuma plâng,
Pentru toate cât ţi-am greşit.

Tu ştii că sunt neputincios,
Porunca Ta am încălcat
Prin toate azi, eu ţi-am greşit,
Pe Duhul Sfânt, l-am întristat.

Mă iartă, Domnul meu Prea Sfânt
De toate câte ţi-am greşit.
Ca om sunt eu, si pe pământ
Supus, e omul a greşi.

Sunt tânăr şi minte n-am ca să pricep
Că mare e ispita,
Şi în păcate tot petrec
Viaţa, mi-o duc în zadar.

Şi multe am greşit eu, azi
Pe al Tău nume m-am jurat,
Şi-mi curg lacrimi pe obraz
Că mult prea greu, te-am supărat.

Te-am hulit îm gândul meu,
Pentru puţina mea credinţă
Când dădusei eu de greu
N-am crezut în biruinţă.

Pe cel de aproape, l-am întristat
Cu vorba şi privirea
L-am clevetit, l-am judecat
Zicând mereu, aşa e omenirea.

Minciuna, pus-a stăpânire
Şi m-a însoţit la pas, mereu
Minţind mereu, uitând de Tine
Uitând că fac un mare rău.

O, vai şi lenea iar m-a stăpânit
De rugăciune nu m-am îngrijit
Cu mintea, am fost împrăştiat
La rugăciune când am stat.

Şi trupul meu, prea mult l-am săturat
Uitând că este un alt păcat,
Şi nebuneşte eu am râs
În loc să petrec în plâns.

La frumuseţi străine am privit
Şi în gândul meu, eu am curvit
M-am întinat şi m-am spurcat
Cu cel mai greu şi mai urât păcat.

De fraţii mei, am râs şi am gândit
Că eu sunt bun şi duc o viaţă dreaptă
Şi cu mândria ce m-a stăpânit
Neajutând, pe cel ce mila mea aşteaptă.

Sunt întinat şi sufletul îmi plânge
Şi ziua este spre sfârşit,
Pierdut-am ziua în zadar
Clipă de clipă, Te-am mâhnit.

Nimica nu-i în mine bun,
Şi groapa-zace înainte.
Mi-am dus viaţa, ca şi un nebun
Uitând mereu de cele sfinte.

Mă iartă! şi mă scoală la viaţă
Şi acest pat, să nu-mi fie mormânt
Şi să vestesc la toţi, minunea Ta cea mare
Cât voi mai duce viaţa pe pământ!

Silvia MOIAN : Judecata

În Ierusalim s-a judecat odată,
Cel mai nedrept proces din lume.
Atunci s-a rostit osânda odioasă
Şi s-a înfăptuit crima pătimaşă.
Ierusalimul era în vădită tulburare.
Sinedriul se adunase.
Pilat stătea pe tronul lui de judecată,
Ostaşi mulţi, lume adunată
Să-l vadă clar, pe osândit.
Pilat guvernatorul, sinedriul şi poporul.
Toţi sunt acuzatorii, toţi martori mincinoşi.
Iar osânditul e singur şi fără apărare,
Dar câtă măreţie are şi câtă resemnare.

El e frumos şi e divin.
Privirea Lui exprima măreţie, bunătate.
Figura resemnată, dar senină,
Întreaga lui făptură de o ireală lumină
Era înconjurată.
Se apropie uşor şi aşteaptă cu răbdare.
Şi atâta linişte emană în sala mare,
Încât privirea ţi se pleacă-n faţa Lui.

Razele soarelui se împreunau
Într-o lumină orbitoare,
Deasupra capului celui osândit.
Ce demnitate şi ce nobleţe divină, maiestoasă,
Chipul blând, ochi senini şi frunte luminoasă.
Pilat privi tăcut la osândit.
Vedea un nimb de raze lucitoare
Înconjurând cereasca-i frunte.
Iar ochii limpezi exprimau iertarea.

Era prea nobil, prea distins, prea pur
În mijlocul evreilor turbaţi.
Pilat gândi o clipă, că Iisus ar fi un zeu,
Sau prinţ dezmoştenit ori împărat.
Deci le-a zis Pilat :
– Ce învinuiri aduceţi omului acestuia
De l-aţi dat mie ?
Au răspuns iudeii :
-De n-ar fi răufăcător nu l-am fi adus ţie.
El răzvrăteşte neamul nostru,
Ne împiedică să dăm dajdie Cezarului, după lege.
Şi mai spune, că El, Iisus e noul rege.
– Luaţi-l voi şi-l judecaţi, le-a spus Pilat,
După dorinţa voastră.
– Nouă, nu ne e îngăduit , i-au răspuns ei
Să-l răstignim, după legea noastră.

Pilat intră în pretoriu şi cheamă atunci pe osândit.
-Tu eşti Regele iudeilor ?
Iisus blând i-a glăsuit :
-Tu zici , că Eu sunt Împărat.
Dar a mea Împărăţie,
Nu e din lumea aceasta.
E sus, veşnică e şi o să fie.
Eu m-am născut şi am venit în lume,
Pentru adevăr, să dau mărturie.
Oricine este din adevăr, simte cu sufletul său
Şi ascultă glasul meu.
Pilat i-a zis :
-Ce este adevărul?
Apoi a ieşit la iudei.
Privise saducheii, ascultase fariseii.
Cu chipuri împietrite şi toate numai ură.
Iar Ana şi Caiafa se zbat să amuţească lumea,
Să-i ceară moartea dură.

A zis Pilat :
– Iată Împăratul vostru !
Eu nu găsesc în El nici o vină.
“-Ia-l, ia-l răstigneşte-l !”
Au spus ei într-un glas.
-Dar la voi, este de paşti obiceiul,
Să vă eliberez pe cineva.
Voiţi deci pe Regele iudeilor ?
-Nu pe El, ci pe Baraba,
Iar pe Iisus răstigneşte-l.
-Iată Omul ! a zis Pilat,
Aducându-l pe Iisus afară la privire,
Încununat cu spini, purtând mantia purpurie.
-Eu nu găsesc în El nici o vină.
Luaţi-l voi şi-l răstigniţi,
Dacă vreo vină îi găsiţi.
-Noi lege avem şi după a noastră lege,
El trebuie să moară.
Că s-a făcut pe sine, Fiul lui Dumnezeu,
Deci vrem să piară.
Iar dacă îl eliberezi,
Nu eşti prieten Cezarului.
Cine se face pe sine Împarat
E împotriva lui.
Atunci Pilat temându-se de tronul său,
L-a predat iudeilor pe Iisus,
Împăratul lumii, cel nevinovat şi smerit.
Iar ei, l-au dus să fie răstignit.