Gabriel IORDAN-DOROBANTU : Sfanta dreptmaritoare

Cât de fragilă bucurie îmi aduce vremea,
în fântâna adâncă mi-a fost dat să-mi scald privirea.
Maică, apa ta e bună, din piept stins-a durerea,
păcatul iertat a fost, venit-a mântuirea.

Ca fiu risipitor de taine azi mă-ntorc suflet amar,
mai sărac în Dumnezeu, dar tu, maică, ai pregătit
pâinea caldă, masa plină, curcubeul în ştergar
şi viţelul Tatălui păşunat în Nesfârşit.

Niciodată casa nu mi-a fost mai albă, mai frumoasă,
ca într-o sărbătoare mare fu gătită-n neprihană.
Cu odaia-mpodobită: flori de aur şi iarbă grasă,
dulcea casă mă aşteaptă cu Fecioara în icoană.

Ochii mei din prea-ntristare sunt în lacrimi şi mai ard,
apele cele amare pe obraji îmi curg fierbinţi,
dar tu mă-ntăreşti acuma cu mireasma cea de nard,
cu tăria cea din îngeri, cu răbdarea cea din sfinţi.

Maică, tu, nepământească, veşnică mult primitoare,
cu îngerească strălucire în cernitul tău veşmânt,
lan de raze izvrorăşte din icoane. În altare,
peste daruri neîntinate se pogoară Duhul Sfânt.

Gabriel IORDAN-DOROBANTU : Inviere la Dumnezeiasca Liturghie Bizantina

Din cerul de lavă scânteie un fulger,
s-aşează peste beznă îndurarea.
Cu chip neprihănit, palid, un înger
pogoară-o stea pe-un muc de lumânare.

Se-mprăştie bezna cum se ridică-o ceaţă,
scânteia astrului aprinde încăperea:
oh, Doamne, ce lumină şi dulceaţă
transfigurează tainic chipul şi durerea!…

În patima Ta, Doamne, ceru-i mai aproape,
sufletul e prohod şi întrebare,
mir îmi adastă în gânduri şi pleoape,
când lacrimi picură din lumânare.

Trupul Tău, Hristoase, poposind în moarte,
sub giulgiu odihneşte, cu cântări preasfinte.
Pleoapa Maicii Tale din icoană se zbate
cu aripi de porumbiţe istovite.

Îngerul bun îmi scutură durerea
la Dumnezeiasca strajă, spre dimineaţă.
S-aprind în altar lumini. E Învierea,
lanuri de mâini se-ntind să ia Viaţă.

Hristos a înviat! Fii fără frică!…
Troparele învierii se toarnă în lumină.
Moartea e-nvinsă. E Sfânta Duminică.
E Dumnezeiasca Liturghie Bizantină.

Gabriel IORDAN-DOROBANTU : Poarta Raiului

Motto:
Nu aurul, ci moaştele sfinte sunt avuţia unei ţări.

Poate că am ostenit să plâng un iad,
Sodome şi Gomore de-amar,
Pe Samsoni şi Caini, pe îngerii ce cad,
străine locuri, chipuri de coşmar.

Mă vreau acum la mine-acasă
loc de verdeaţă, loc minunat,
unde Biserica e încă mireasă
şi Iisus Hristos e cel înviat.

Căci eu sunt din ţara de brazi şi de har,
eu sunt din turma Tatălui,
drumul meu nu fu-n zadar,
căci am bătut la Poarta Raiului.

Eu sunt din ţara cu mucenici,
cu voievozi mărturisind credinţa,
de-a pururi paşii mei rămân aici,
căci am gustat din miere-n suferinţă.

Eu sunt din ţara de neuitate datini,
cu sfinţi sihaştri în posturi priveghind,
cu icoane biruind balauri
şi Brâncoveni în moarte aţipind.

Eu sunt din ţara fără de hotare,
fără oprelişti către infinit,
sunt pravoslavnic, căci la altare,
cu foc pe buze m-am spovedit.

Eu sunt din ţara de holde şi minuni,
cu ploi sfinţite şi rouă miruind,
eu i-am văzut pe Îngeri în furtuni,
pe Dumnezeu pe nori de aur odihnind.

Poate am ostenit să plâng un iad,
Sodome şi Gomore de amar,
eu ştiu un loc mai verde ca un jad…
Eu sunt din ţara de brazi şi de har