Poezii Ortodoxe

Horoscoape astăzi ne îndrumă sorţii,
cina rugăciunii este tot mai rară,
prin televizoare îşi arată colţii
diavolul ce urlă tragic ca o fiară.

Neştiut de nimeni merge-n veşnicie
un copil al străzii fără lumânare,
soboare de îngeri îi ţin tovărăşie
şi-l înaripează spre cereşti altare.

Un sărman mănâncă supa lui creştină,
pe piept, el îşi face crucea preasfântă,
din puţina pâine opreşte puţină
pentru un câine frate cu privirea mută.

Ţintuit de-o cruce zgâriată-n perete,
satanişti sălbatici pe el se răzbună –
îl batjocoresc lovindu-l cu sete,
cu înjurături de Hristos şi mumă.

Câte un tâlhar intră-n puşcărie –
gând de răzbunare pentru cel ştiut,
o măicuţă simplă dă o liturghie
pentru pomenirea fiului pierdut.

Părăsiţi de rude, merg spre loc de-odihnă
bătrâni din azile, oameni fără soartă,
doar Sfânta Fecioară din cer mai suspină
şi un preot le citeşte fără plată.

Cărturarii, în letopiseţe,
cată disperaţi poveţe creştine:
sfinţii de demult ne spun cu blândeţe
să avem răbdare, căci va fi un mâine.

Ca o prorocire ne îmbărbătează
mâna lor întinsă, gândul lor frumos –
ca nădejdea noastră să rămână trează:
haideţi să mai credem în Iisus Hristos!

Dezrăstignită din ultimele raze,
ziua coboară în locaşul rece…
Roşul asfinţit scurgându-se pe case.
E noapte. Stelele se golesc de lumini.

Nimeni, nimeni nu le culege nectarul de foc.
În băltoace lăcrimează luna
cu palidul chip trist, supt. Şi varul
fardulului ei se descojeşte întruna.

În sala strâmbă, murdară şi neagră
a tristului leagăn de orfani,
cu ochi miraţi de bolta cea largă,
fetiţa bălaie visează.

Ea-n mii de bucaţi
cerul îl vede frânt şi stelele
se coboară în bucăţi de pâine.

Mai vede în suflet luna rotundă
ca o jimblă imensă, aburind,
şi-o mâna albă, delicată, blândă,
pe creştetul ei rotund odihnind.

Dar luna dispare şi stelele se sting.
Rămâne doar sala jalnică şi rece…
Şi ochii ei de pâine mai plâng,
de stelele calde, de luna cea dulce.

Se face întuneric în tristul adăpost
şi-n ochii ei mari,calzi si curaţi,
visul de pâine se frânge.

Se face întuneric şi visul apune,
doar în sufletul ei nepământesc,
Îngerul, flămând de rugăciune,
veghează, ocroteşte şi plânge.

Sunt trist, bolnav sau poate surd
de ploaia de cuvinte grele,
din vorbele drăceşti, urlând,
din cântecele rele.

Eu vin la voi, stihuri sfinte,
Din cântări şi rugăciune,
care-n zilele cumplite
mi-aţi fost pâine şi minune.

La voi, rapsozi ai lui Hristos
ce aţi postit cu rânduială –
ne-aţi dat în dar cuvânt frumos,
cum l-aţi trudit cu osteneală.

La icoana ta mă-nchin,
lucrătorule cel darnic,
vine vremea, drag creştin,
să te pomenim la praznic.

Stihurile tale bune
le-am păstrat în scoarţe groase,
m-au tămăduit de lume
şi de amăgiri întoarse.

Bunule, cu dulce grai,
ca un sfânt din Pateric,
să te odihneşti în Rai
cu slavă de mucenic.

Aievea sunt, îmi place să le ştiu în vis
ce azi se cheamă înfometare.
Copii abandonaţi, bătrânii părăsiţi
orfelinate sumbre, cârciumi funerare.

E adevărat şi aş vrea în vis să fie
tot ce blestem căzu ca o ruşine.
E adevărat şi parcă-o lungă tragedie
ne otrăveşte traiul, nădejdea de mai bine.

O cârciumă eu vad în miez de noapte,
flăcări verzi dansează ca-n iad,
boabe de fosfor, albe, răscoapte,
picură-n pahare, sfârâie şi ard.

Pierdut în patimi, mut şi-ntunecat,
robul Tău, Doamne, soarbe din pahar
otrava vicleană, alcoolul distilat
plătit cu trudnice braţe, chin şi-amar.

Undeva-l aşteaptă în miez de noapte
copiii înfometaţi de tată şi pâine,
cu mânuţele fragede, curate
se roagă pentru ziua cea de mâine.

Dar la cârciumă e-n toi veselia,
prin fum de ţigară beţivii înjură,
femei pierdute îşi fac meseria
şi diavolul le toarnă vorbe de hulă.

În fiecare noapte, iadul varsă jar
şi cârciuma, ca o răsuflare fierbinte,
spulberă scântei ca dintr-un amnar
şi focul s-aprinde în minţi ameţite.

Îmi place în vis să le ştiu:
cârciuma murdară, taverna mormânt…
Dar aici sunt toate: sticla cu rachiu,
flăcările verzi, iadul pe pământ.

Doar tu, Iisuse, te mai răstigneşti,
Golgotele le mai colinzi prin lume,
ai grijă de copiii Tăi şi le mai pune
pe Tatăl Sfânt şi-o pâine, -n rugăciune.

(priceasnă)

Trec pe luncă nori,
curg spre alte zări
şi anii-n şirag
duc cu ei ce-i drag.

Geme pe pământ
prelung jalnic cânt –
e-n zadar chemat
sufletul plecat.

E-n zadar chemat
omul răposat
ce-a fost pe pământ…
Acum e-n mormânt.

Cei rămaşi în urmă,
frate, soră, mumă,
vor veni la rând,
vor veni curând.

Plânge cu amar
pleoapa în zadar,
ochiul tulburat,
pentru cel plecat.

– Sufleţelul meu,
plânsu-mi este greu,
lacrimile mele
vor seca şi ele.

Vor seca de ape,
vor fi scurse-n noapte,
cerule, cât rabzi
pe pămât să cazi!

– Nu mă mai jeliţi,
fraţii mei iubiţi,
căci eu am în cer
dulcele năier.

Nu vă întristaţi,
iubiţii mei fraţi,
căci, în ceruri sus,
îl am pe Iisus.

Am pe Născătoarea,
pe Apărătoarea,
Maica bucuriei,
Maica veşniciei.

Şi mai am un Tată
Ce-n ruga curată
îl numim cu dor
Atotţiitor.

Şi mai am în dar
sfinţi din sinaxar,
care mijlocesc
şi mă pomenesc.

Mai am bune fapte
de Domnul lucrate
şi m-am spovedit,
m-am împărtăşit.

Şi n-am întinat
casa unde-am stat,
lucrul cel oprit
eu nu l-am poftit.

Şi dacă am poftit
lucrul cel oprit,
am fost dezlegat
de al meu păcat.

Mai am o credinţă
ca o biruinţă:
că voi fi mereu
cu-al meu Dumnezeu.

1. A curs sufletul meu
până-n iadul cel greu.
Ce-ntuneric era!
Mi-era sete de-o stea.

2. A fiert sufletul meu
până la Dumnezeu,
din norul de patimi
ploua cu lacrimi.

3. Un vânt a venit
şi m-a răcorit,
sufla Dumnezeu
prin Sfânt Duhul Său.

4. A curs pe pământ,
în chip de cuvânt,
ca dintr-o vrană,
stih de pus pe rană.

Vai, ce luptă se dă-n mine
când trupul este pe moarte!…
Să-l miluiască … n-are cine…
Vai, cât plânge şi se zbate! …

Irmosul ecou bate-n veac,
mi se vesteşte-n parastas…
Un gol străin şi fără leac
se adânceşte ceas de ceas.

Ca frunza toamna coborî-voi
în goliciunea de-început,
fără straie scumpe, moi,
şi podoabe de-mprumut.

Dar eu ştiu că, într-o zi sfinţită,
lumina se va-ntoarce-n pleoape,
porumbiţă împodobită,
ram de măslin pe ape.

Voi trage puteri din slava curată,
sorbi-voi puhoaie de zări,
ochiul mirat va creşte roată,
îmbrăţişat de mii de culori.

Atingerea pleoapei, uşoară,
în ritmul zborului rar,
vesti-va în lumea reală
curcubeul Tău de har.

Eu … ridicat din beznă şi somn
la viaţa plămădită sus!
Eu ridicat … dincolo de om,
prin jertfa Ta, Bunule Iisus!

Mai ştiu că, -n ziua cea mare,
împodobi-mă-vei din neştiut
cu straie sfinte, cu slavă mare…
Unde-i, moarte , goliciunea din mormânt?

Maica Domnului, maica dorului,
pentru cântare, pentru lucrare,
lucrare cerească în vie domnească,
nouă încredinţată din mila de Tată.

Curge pe pământ Cuvântul cel sfânt,
precum o ploaie de stele-n văpaie,
biruieşte somnul şi vino la Domnul,
El îţi dă odihnă, rănile-ţi alină.

Harul să învingă, răul să se stingă,
lacrima să pice, focul să ridice
să aprindă dorul către-nalt Păstorul,
cel blând şi smerit, de lemn răstignit.

Biruie împietrirea, vino la iubirea
lui Hristos Dumnezeu, înalt Arhiereu,
inima să-ţi cânte, să binecuvânte
pe cel Împărat, de Paşti înviat.

Maica Domnului, maica dorului,
scoală-te creştine, mâna să se-nchine,
mătănii să bată pentru cea curată,
sfânta dorului, Maica Domnului.

Din piatra de vatră strămoşească
murmură glasuri ca de vaier,
buciumul le duce mai departe,
vremea le prinde în al ei caier.

Trec turmele să se-adape,
e încă tulbure izvorul,
răsar în câte-un ochi de apă
stropi albi îngemănaţi cu dorul.

Un cântec păgân se toarce-n noapte,
aspida iese la lumină
adulmecând strachina cu lapte
şi vrăji se ţes pe luna plină.

Cerul s-a întunecat şi plouă,
din pleoape-nalte cad în taină
lacrimi limpezi precum roua,
în boltă s-a deschis o rană.

Fără de veste aspida fuge,
vraja în două se rupe gemând,
păstorii se trezesc din gânduri,
uimiţi să vadă un Om cu chipul blând.

S-apropie tăcut ca o lumină,
pasul uşor mângâie pământul,
păstorii înspăimântaţi se-nchină,
căci este Dumnezeu Preasfântul.

Norii se arcuiesc peste păduri,
un vuiet trece prin muguri de lapte,
Omul vorbeşte ca din Scripturi
şi-i linişteşte cu vorbele calde.

Se limpezeşte către zori izvorul,
turmele sorb din apă creştină,
se pierde în zare Călătorul
într-o lumină, lină lumină.

Vârtejul înnoirii şterge,
şi rău, şi bine , şi frumos,
căci viaţa merge înainte,
şi depărtarea de Hristos.

Dorm sihaştrii-n cimitire,
Lumea nu-i mai pomeneşte,
un monah, la mănăstire,
un pomelnic le citeşte.

Crucile de pe mormânturi
putrezesc de vreme rea,
de ploi reci şi aspre vânturi
stinsu-li-s-a candela.

Dorm azi, într-un loc uitat,
moaştele de cuvios,
el în viaţă a purtat
crucea grea a lui Hristos.

Ca pe oameni din beţie
să-i întoarcă la credinţă,
a dat vot de sărăcie
şi pe sine jertfă vie.

A purtat straie de sfinţi,
nevoindu-se stingher
şi, în nopţile fierbinţi,
a băut roua din cer.

Doar un mormânt părăsit
fost-a moştenirea sa,
sufletului ostenit
datu-i-s-a liniştea.

Dar eu ştiu c-a fost chemat
către alte zări mai bune –
din loc verde, înmiresmat,
ne-ntăreşte-n rugăciune.