Rodica : Copilul bun

Copilul bun ascultă povaţa înţeleaptă,
Iar de-a greşit, greşeala şi-o îndreaptă,
Pe cei din jur iubeşte, pe-oricine a iertat,
Nu este om cu care să fie el certat.

Părinţii şi-i iubeşte cu-o dragoste profundă
Vorba lor, pentru el lege-i, de ei mereu ascultă
Şi îi ajută la treburi cu râvnă şi cu spor,
Pe fraţii săi nu-i uită, le este bun prieten lor.

La şcoală e exemplu pentru colegii săi,
Nu vrea nicicând să umble pe alte rele căi.
El bucurie multă ca să aducă vrea
Părinţilor, profesorilor , oricât el va putea.

De Dumnezeu nu uită, îl cheamă-n ajutor,
Dar îi şi mulţumeşte, aşa cum e dator.
Căci  mult iubeşte Domnul pe-aceşti copii cuminţi,
Şi-ascultă totdeauna ale lor rugăminţi.

Carmen : Pisica rugătoare

Fabulă

O pisică torcătoare,
Gingaşă, cu blana moale,
Mieuna, cerând agale,
La un câine, de măncare.

Câinele, mai credincios,
Luă carnea de pe-un os,
Ce-l găsi cu osteneală
Şi îi dete cu sfială:

“- Ia, mănâncă, sora mea,
Eu, oi mai găsi ceva!”
“- Bucata ce tu mi-ai dat,
O termin imediat!

Deci, te du şi fugăreşte
Vreun pui sau chiar un peşte
Şi mi-l dă neapărat
Până se va fi-nnoptat!”

Câinele umil plecă,
Hrana de o căută,
Pentru sora lui drăguţă,
Sărmana de pisicuţă.

Şi după lungi căutări,
Trudă multă, alergări,
Îi aduse-un şoricel,
Tot jucându-se cu el.

“-De-aste feluri sunt sătulă,
Adu-mi mâncare mai bună!
Nu vezi cât de mult trudesc,
N-am timp nici să lenevesc.”

Dar deşi milos, ştim bine,
Câinele-şi veni în fire;
Şi-I răspunse imediat,
Pe un ton cam răspicat:

“-Dacă nu te cunoşteam,
Poate, iată, te credeam;
De vrei să ai de mâncare,
Pleacă tu la vânătoare!”

Pisica tot n-a plecat,
Ci la fel a procedat
Şi uşor a păcălit
Pe alt câine ce-a găsit.

Cum putem ajuta oare
O pisică rugătoare,
Care hrană nu găseşte,
Deşi deloc nu munceşte?!

Ioana : Copilul

Copilul când este mic,
N-are grijă de nimic;

Ştie el că mama sa ,
Îi dă toate câte vrea.

Iar de e ascultător,
De nimic nu duce dor.

Tot aşa şi Dumnezeu,
Ne ajută tot mereu

Şi de noi se îngrijeşte,
Căci prea mult El ne iubeşte.

Ce pot face eu oricând,
E ca de El să ascult

Legea Lui să urmăresc,
Poruncile să-mplinesc.

Sandu TUDOR : Opt săgeţi pentru ochiul heruvimului

,,Năstrapa cea de aur fie sufletul tău,
cărbunele evlaviei, acum e Dumnezeu.
Răsufli-n Rugăciunea cea fără de cuvânt
şi arzi numai din Smirna dorului celui Sfânt
Fără urmă de scrum ajungi la Dumnezeu
mireasmă este, în duh, inel Numelui Său
Ţi-e trupul crug curat de humă biruită
şi sorbi prin cinci simţuri Dulceaţa negrăită.”

Sandu TUDOR : Zar

Ce vrei să fii, suflete hoinar ?
Alege din piatra zarului clar.
Dă-o de-a dura să sune pe podea
Ursita, vrerea şi inima ta.
Ce vrei să fii: viteaz sau mişel,
calea de-a dreptul sau drumul inel,
apa revărsată fără hotar
sau cremene tare de amnar,
steaua cea mare – oglindă pe ţară
sau mică firidă sub lumina de ceară,
coardă de arc sau moliciune de lână,
fructul de foc sau hârb de ţărână?
Alege şi drumuieşte-ţi zarul din mână!

Ioana : Brăţara

Într-o zi prin lume
La drum am pornit
Şi-o brăţară scumpă
Pe cale-am găsit.

Preţioase metale
Frumos aranjate,
Pietre colorate,
Multe nestemate.

Iubirea şi mila
Ca aurul erau,
Jertfa, dăruirea
La fel străluceau.

Aur alb – curăţia,
Apărea lămurit,
Smerenia, ascultarea
Sclipeau necontenit.

Fir argintiu, răbdarea,
Le asorta mai mult,
Iar înţelepciunea
Le îmbina tăcând.

Blândeţea, iertarea
Mult împodobeau,
Împreună toate
Legate erau.

Brăţara aceasta
Aş vrea s-o păstrez,
Cu mine s-o port,
Să n-o înstrăinez.

Sandu TUDOR : Chip isihast

Un om de muncă, cu spatele lat,
la răspântia pământului însingurat,
ţine stângaci, ţine cu frică,
între degete aspre, prea mari,
o luminiţă de floare mică,
rumenire subţire de lampadar,
care-i luminează în gând un simţământ de dar.
Şi omul cu floarea fără de nume,
închide ochii grei, de la lume,
de la toate risipirile,
de la toate zările,
de la toate şerpuirile
şi întâmplările
Strâns în el, pe inimă sprijinit,
cu faţa stinsă şi amară,
şi-a pus către buze degetul împietrit,
într-o oprire de semn,
anume să vădească,
străvezimea unui pecetluit îndemn:
ca nimic să nu stânjenească
tăcerile dinăuntru şi din afară
Şi sub răcoarea de stemă sufletească,
acolo în pragul somnului şi al vieţii,
lângă căzutele scrumuri din năruirea de veac,
omul pe sine se ascultă,
în pacea pleoapelor închise
şi înserarea scoborâtă
a feţii.
Şi cu degetul la buze, cu floarea în mână,
aplecat cu totul pe marginea simţirii,
îşi aude răsunetul adânc al desăvârşirii.
care-l cheamă ca într-un adânc de fântână
şi-l suie lăuntric şi la fel,
sus, în cerurile împărăţiei din el,
îl suie cu răsuflarea înceată,
îl suie lin,
îl suie cu umblare
de heruvică roată.
Pe dinafară el e şui,
e stingher, străin,
pare un năuc, hai-hui,
ca o născocire de prisos dintr-o carte,
cu pletele toate zvârlite într-o parte,
dar el, în el, râvneşte depănat,
râvneşte cugetat şi cuminte,
în sine să se citească,
pe cât se poate.
Cu luare aminte
şi răspicat,
în cerul său cel mai departe,
încearcă să-şi desluşească
zodia lui mai mult decât firească
acolo unde-l aşteaptă înalt,
luceafărul inimii şi al suspinului,
înflorit pe singurătatea sfioasă,
în pâlpâire ţepoasă,
cum e încrucirea spinului,
cosită şi culeasă,
în iarba de seară,
de îngerul cel nevăzut al destinului,
sub care omul ar vrea să se călugărească.
Şi heruvica roată
bate mereu în el cu o răsturnare
largă şi înceată,
cu o covârşitoare,
dulce dezlegare
de lacrimă curată,
care-i spală toată
asprimea omenească
de pe faţa lui furată
de priveliştea duhovnicească.
Şi gândul său de închinare,
prea-blând şi prea-plin,
duce la inimă mica floare,
în înţelesul închinat al lui Amin.

Sandu TUDOR : Cuta de ispită

Între umbră şi soare,
a răsărit o floare.
Sângele de vis
din paharul închis
cu petale de fum
se îngână lângă drum.
Cu parfumul vinovat
al lutului curat,
legănat sfielnic,
aplecat feciorelnic.
Şi-n seninul deschis,
ca un nimb înscris,
ispita din pământ
caută un sfânt.