Sandu TUDOR : Iov

Omu-i rău sau este bun?
N-am măsură să vă spun
Că-n bordei mi-e grămădită
oarbă bubă mucezită.
N-are vorbă-adevărată
limba groasă şi uscată.
Trage-mă pe rogojină
lângă gura de lumină.
Să întreb la Dumnezeu
Ce e bun şi ce e rău.

Radu BOTIS : Orizontul tainic se întinde

La orizont, îmi pare uneori
Că se întâlneşte cerul cu pământul
Iar peste toate înţelept Cuvântul
Aduce strălucirea dintre nori.

La orizont apuc să mai zăresc
Sfârşindu-se şi viaţa-mi pământească,
Purtată de o ceată îngerească
Spre locul infinit, dumnezeiesc.

Dar orizontul tainic se întinde
Purtând sintagma lumii desluşit,
Prin locuri prinse de un timp finit
Iar totul nu e vreme a cuprinde.

Preot iconom stavrofor Radu BOTIS

Radu BOTIS : Mă rog…

Mă rog,
Şoptiri de stele-mi spun
Că dincolo, o lume
Se înalţă vie cu alt nume
Încrezător mă rog.

Mă rog
Pe-un drum ceresc răsar
Noi bucurii fără hotar
Şi îngerii sfioşi păşesc
Prin raiul cel dumnezeiesc ,
Încrezător mă rog.

Mă rog
Un imn ocrotitor
Scoboară-n glas înălţător,
Fiinţa-ntreagă luminând
Vroirea Celui Blând,
Încrezator mă rog.

Preot iconom stavrofor Radu BOTIS

Carmen : Copilaşul

Când florile uşor răsar,
Nu-i lucru de mirare;
Dar când un om pe lume vine,
E-o zi de sărbătoare.

Se bucură şi oameni,
Şi Cerul tot îl vede
Iar el cu drag şi sigur,
La sânul mamei şede.

Deşi e mic, dar poartă
A vieţii nemurire;
El e un izvor viu
De pace şi iubire.

El poartă în sine taine
Pe care nu le ştie
Şi poate aduce-n casă
Mai multă armonie.

Rodica : Al vieţii drum

În călătoria vieţii
O clipă m-am oprit
Să văd de-i bună calea
Pe care-am pornit.

Ce am făcut în timpul
Pe care l-am avut,
Ce am lăsat în urmă
Pe unde-am trecut.

Oare-am răbdat,
Oare-am iertat,
Povara cuiva
Eu am uşurat?

Cât am muncit,
Dac-am iubit;
Ce-am dăruit
Din cât am primit.

De Tine, Doamne,
Am ascultat,
Sau după-a mea voie
Prin lume-am umblat?

Dacă mâine s-ar sfârşi
Al vieţii scurt drum,
Ce-aş face oare
Măcar acum?

Fotinia : Slujbă de noapte

Se-apropie miez de noapte,
E-ntuneric în grădini;
Doar pe-alocuri se-aud şoapte,
Se aprind lumini.

Iată-ncepe rugăciunea,
După un scurt somn;
Toaca bate, bate-ntruna,
Nu mai pot să dorm.

Lâng-un iaz uitat de lume
Şade fastuos
O biserică străbună,
Casa lui Hristos.

Taine mari se-ascund aici
În ‘ăst colţişor,
Sfinţit de viaţa ascetă
De nevoitor.

Slujba-ncepe.
Se adună, în chip nevăzut,
Cete de sfinţi şi de îngeri
În locaşul sfânt.

Ctitorii cei mari ai ei,
Martirii Brâncoveni,
Sunt prezenţi acum
Ca şi-n alte seri.

Dar mai mult decât aceştia,
Străluceşte mai presus
O Fecioară Prea aleasă:
– Maica lui Iisus –

Şi de sus, vine din ceruri
Chiar Domnul Hristos,
Care binecuvintează
Pe-orice credincios.

Ce evlavios se roagă
Lângă ai săi sfinţi,
Răbdători îngenunchează
Tăcuţi şi cuminţi.

Negrul nopţii-aici dispare.
Candelele ard,
Maici în sobre haine negre
Portă-n inimi nufăr alb.

Iar un preot iată-apare,
Ca venit de Sus
Şi dă binecuvântare
Slujbei lui Iisus.

Veştmintele-i luminoase
Vădesc dragostea curată
Ce se-ascunde-n al său suflet
Şi credinţa-i neschimbată.

Împreună ei se roagă
Cu lacrimi fierbinţi;
Cum să nu audă Domnul
A lor rugăminţi?

Rug aprins spre Cer porneşte
Din inimi de foc,
Cu-alte inimi se-ntâlneşte
Şi toţi la un loc,

Aduc Domnului,
Umilă, caldă rugăciune,
Slavă Creatorului
Şi închinăciune!

Poezia este dedicată maicilor de la Mânăstirea Brâncoveni

Rodica : Înţelepciunea

Mai mulţi fraţi se frământau
Şi răspunsul nu aflau
La această întrebare:
“Care faptă e mai mare?”

Unul spuse că-i postirea,
Altul că-i milostivirea,
Rugăciunea, ascultarea,
Vorba bună, sau iertarea.

Şi-alte fapte minunate
Au fost atunci arătate;
Dar Antonie cel Mare,
Le răspunse la-ntrebare.

Cea mai mare dintre toate
E înţelepciunea, frate;
Fă totul cu rânduială
Şi cu dreaptă socoteală.

Rodica : Slugi înţelepte

În viaţa voastră aţi slujit
Aprins, lui Dumnezeu
Cu râvnă sfântă aţi luptat,
Cu dragoste, mereu.

Chiar dacă drumul către rai
A fost mai mult spinos,
Ştiaţi că este calea
Ce duce la Hristos.

Aţi vrut să fiţi pe veci cu El
În Slava cea de Sus
Şi să aduceţi multe oi
În turma lui Iisus.

Acum din Cer , spre noi,
Priviţi cu îndurare
La Domnul, nouă mijlociţi
Milă şi iertare.

Rodica : Nu ştiu

Nu ştiu cât voi trăi în lume,
Nici ceasul când să plec, voieşti,
Nu ştiu cum îmi va fi sfârşitul,
Dar Doamne, ştiu cât mă iubeşti.

De ce ai vrut să îmi dai viaţă
Şi pentru ce eu am trăit,
Nu ştiu prea bine nici acuma,
Dar am aflat cât m-ai iubit.

Carmen : Cadou

Mamă, azi îmi cumperi mie
Păpuşica cea zglobie
Ce se află în vitrină
Zâmbitoare şi senină!?

Vreau s-o am ca pe o soră
Să mă joc cu ea cuminte
Împreună, bucuroasă,
De acuma înainte.

Îi voi face o rochiţă
Colorată, din dantele
Şi-i voi prinde în codiţă
Fluturaşi şi multe stele.

Dar mama bani n-a avut
Nici măcar de împrumut;
Însă mai târziu mi-a dat
Un cadou adevărat.

O fetiţă mititică
Pe lume ea ne-a adus,
Iară eu, tata şi mama,
Toţi ne-am bucurat nespus.

De atunci în casa noastră
Multe-n bine s-au schimbat,
Deşi la-nceput părinţii
Cam mult s-au îngrijorat.

Visul meu de multă vreme
Este-acuma împlinit
Am o soră aşa bună
Şi-o iubesc la nesfârşit!