Sandu TUDOR : Timp

Vălul destrămat al dimineţii
vânturând lumina , mă îndeamnă
şi, sub roua inimii şi-a feţii,
se destunecă durerea mea.
Că din pieptul meu, ca-n miezul humii,
am simţit zvâcnind în afară tâlc,
ţipătul neauzit al Lumii,
grămădit într-un cuvânt adânc.
Dar grăirile sunt sterpe şi mă dor,
îngheţând pe buze ca în rană
şi sub arcul minţii întrebător,
locul lacrimii mi s-a uscat în geană.
Cum să spun? Cu cine să mă-ntreb?
Golul din ecou mă vrăjmăşeşte.
Drumul cel pierdut către Horeb
numai pe nisip se desluşeşte.

Sandu TUDOR : Icoană triptică

Acum sfântul are un trup limpezit,
pe îndelete a aschiteului lămurit
prin prefacerile harice încete
ale bunei sfintei Agapii.
Acum sfântul e în chip neînşelat
diamant de cuget desţărmurit
şi totuşi, bine înscris, măsurat,
în armonia Sfintei Sofii.

Acum fiinţa lui toată-i de sărbătoare
şi geometria harurilor date
îl călăuzeşte cu muzicala-i bunătate,
din centru, din miez, din inimă.
Ca un străveziu şi prea lăuntric soare
paşnic, la o strădanie minimă,
bogata-mplinirilor ploaie
în ritmurile-i blând rânduitoare,
îl lucrează din polen de văpaie
şi-i înţelepţeşte la amărunt, cât se poate
toată urzirea făpturii lui în floare.

Liniştea luminii neînserate
obrazul îi luminează împărăteşte,
alungându-i linia lin.

Şi Mintea se încununează dumnezeieşte
cu inel de nimb matutin.
Iar prin Numărul de aur se rostuieşte
şi cuviinciosa sufletului haină,
după înalt canon bizantin.
Pe când cămara lui cea de taină
cu mir şi cu nimb de-nţelepciune
curat se binecuvântează
în crucea de boltă a frunţii.
Numai aşa. Ca sfântul să se adune,
să râvnească şi deplin să răsune
din cea mai desăvârşită pază
a Întâlnirii, a Logodirii şi a Nunţii.

Sandu TUDOR : Opt săgeţi pentru ochiul heruvimului

,,Năstrapa cea de aur fie sufletul tău,
cărbunele evlaviei, acum e Dumnezeu.
Răsufli-n Rugăciunea cea fără de cuvânt
şi arzi numai din Smirna dorului celui Sfânt
Fără urmă de scrum ajungi la Dumnezeu
mireasmă este, în duh, inel Numelui Său
Ţi-e trupul crug curat de humă biruită
şi sorbi prin cinci simţuri Dulceaţa negrăită.”

Sandu TUDOR : Treisprezece stihuri pentru cutia mea de lemn

De când m-ai închis, Tu, în dunga de humă a zărilor,
Mă macină tortura măruntă a întrebărilor,
Mi se zbate în trup ţipătul uscat al muţilor,
Şchioapăt a zbor avântul înfrânt al zluţilor.
Aş vrea să sar peste stelara Cale a laptelui,
Către zodia de zămislire nouă a Faptului,
Să mă spăl cu limpezimea luminii dintâi,
Din care-şi obârşiră bătrânele lumi căpătâi.
Roata văzutului tot simt că nu mă adună
Mai mult decât pe un vierme universul lui de alună.
Pentru pământ trupul mi-arunc, din călcâie să se dărâme greu.
Aştept să-mi putrezească lutul de pe linia chipului meu
Să râd slobod râsul capului de mort care sunt eu.

Sandu TUDOR : Psalm

Cu buze groase de tină
sufletul meu soarbe lumină
şi mănânc de pe cer luceferi somnoroşi
cu ochi uimiţi şi umbroşi.
Sunt răsunător ca o vioară
la glasul izvoarelor ce mă-mpresoară
şi ca un trandafir de nămiază
mă bucur de rouă şi de rază.
Nemărginirea şi zarea de sine
se doresc şi cântă în mine.
Plutesc pe plinătatea ce nu poate să încapă,
ca o frunză picată pe apă.
Cu teamă tainică tăcerea mă spânzură
peste arcul inimii cu prea blândă măsură
şi de ascult peste mine stăruitor
la rădăcina gândului viitor,
văd lumea de dincolo cum mă biruieşte,
formă străvezie ce în mine se-nnoieşte.
Şi din dulceaţa adevărului împresurat
alerg peste hăţişuri ca cerbul neînduplecat.
Beau la lăuntru şi însetez în afară
aflu în duh şi caut peste ţară,
peste toate vârstele mă risipesc şi mă adun
şi nu mai ştiu de-s înţelept sau nebun.
Aş vrea să zbor ca neprihănitul porumb
şi să ascult sub cămaşă aripile de plumb.

Sandu TUDOR : Spre marea călătorie

Peste creştetul meu, din afunzimi de zenit,
se-nvârteşte în zodii magic licurit
de stelară stihie.
De patruzeci de zile şi nopţi spre pustiu,
spre locuri roşii de pustnicie,
tălpile-mi sună
ca peste un vrăjit pod de sicrie.
Caut să aflu comorile Celui viu.
Port fluierul bucuriei în mână.
Unde este Acela? Cel pe care îl ştiu
din ruginită slovă bătrână?
Dar din toată bogăţia dăruită pământului
nu mi-a picat în seară de pe căile vântului,
decât o pană mare de corb,
dintr-un fâlfâit de aripi, scund şi orb.
Merg. Şi-n nesfârşirea de drum
trec prevestiri de furtună în destrămări de fum.
Semne şi umbre viclene mi-arată ispita
înspre Diavoliţă sau spre Balaur.
Şi blestemul în neţărmuritele câmpii
creşte gras peste ascunse cazane cu aur,
în paloşe verzi de bălării.
Din ele răsar muiate în apele lunii
cu răsuciri spre văzduh, florile mătrăgunii.
Din ele în cetăţi îşi trag îmbătarea nebunii.
Merg. Şi-n singurătate o-ntraripată
ţipă peste mine speriată
ceva din desnădejdea de Dumnezeu.
Unde să-L aflu pe Cel ce-L iubeşte sufletul meu?
Aci unde şerpii luncilor la lună se-mbrăţişează?
Aci unde fiarele câmpului la umbră se-mperechează?
Semnele timpului sunt pentru suflet învins.
Să fac dară din răbdare funie groasă de încins.
Să-mi trag gluga aspră de rugă peste faţă
pentru călătoria cea mare de peste viaţă.

Sandu TUDOR : Răgaz vecernic

I

Din bronz se dezghioacă vecernia de pace.
Cu tânguitul clopot peste văzduhul van
alunecă în undă un gând aerian.
În pălimar pe cumpeni prin frunza din ceardace
mi-au spânzurat roşi inimi greoii trandafiri
cu dangănul în vâslă mireasma împletind.
Pe un chilim în prispă, stau jos şi-ascult, clipind
priviri încenuşate de zările subţiri.
Al somnului păianjen greoi urcă din dungă.
Cu fum de umbră scrie un deget gros pe zid.
Sub streaşini scapă luna rotundă ca un blid
de pune pete grele pe asfinţirea lungă.
La poartă creşte-n cruce cernit Hristos de tuci.
Cucernică-ngrijare mă prinde ca un gol.
În ritm pornesc mătănii lovind cu fruntea-n ţol
şi-n lung, şi-n lat ţes trupul cu fir de multe cruci…

II

Hristoase, prin ceardace de înfrunzate şoapte
porneşte din roşi inimi cu suflet de mireazmă
un vânt care să umble în nevăzută-aiazmă
s-aducă pe străinul ce drumuie în noapte.
Am să aprinz ferestrii în sfeşnic o lumină
să-ntâmpin ostenitul sosit fără îndemn
cu somnul de evlavii când te sărut pe lemn.

Şi-am să-l aşez să-mi frângă al pâinii trup de cină.

Sandu TUDOR : Roata întraripată

La-nceput din dor nespus
zvârli un fir de gând în sus.
Sui în scări firul subţire
arcuit spre stihuire.
De ai râvnă, nu rămâi
lângă gândul căpătâi.
Zbori cu-aripi de-argint la gleznă
peste apa-ntâi de beznă,
prin hotare-ntunecoase,
moatea simţurilor joase.
Treci departe, albastra valmă,
cu luceferi albi în palmă.
Adevărul, noapte dreaptă,
îţi adie tâlcu-n şoaptă.
Intri-n auria Mare
cu dungi roşii cerc de zare.
Pe văzduh zare se-arată
în icoană ne-nserată
Ce-şi ascunde-n strălucire
purpura cea peste fire.
În clipita când te-nclini
Chipului sfintei Lumini
inima vrăjii acele
îţi va tremura-n inele
ritmic cânt de aur vechi.
Un bob de-ai prins în urechi
ai să pici din nou în humă.
Aci, cu zâmbet de glumă
baţi o stea în vârf de munte.
Înţintând steiul în frunte
cu scântei din focul rece,
scrii în slova care trece
cu un deget de ninsoare
stihul geamăn care-ţi moare.
Şi-ai rămas sărac şi mut
fiindcă eşti făcut din lut.
Iar de vrei să mergi ‘nainte,
urci iar roata – peste – minte,
prin albastrul de smerire
şi prin aur de uimire,
ca să prinzi împurpurat
viaţa versului curat.

Sandu TUDOR : Suire lăuntrică

Citania-n ceaslovul cu roşii slove roase
în şopotirea celor şapte cuvinte joase
în suflet se scoboară sub lungul lumânării
şi scade-n surdul ison pe scara înserării.
Încet mă-nvăluieşte cântarea obosită.
Încet mă fură-aievea mireasma fumuită
de se descuie-n mine pornirea rugăciunii.
Cu-oglinzi m-au prididit cămările minunii.
Pătrund în mine însumi ca un pitic pierdut
între lumini de sticlă deschise-n nevăzut.
La margini dinlăuntru mă pierd în aţintire.
Îmi ţiuieşte ruga undiri de peste fire
ca un ghioc de scoică cu mările în ea.
Presimt aripi cât zarea cum paşnic, undeva,
în roată de sfială pe îngeri s-au culcat
E linişte de arc sub frunte încordat.
Mă zvârl, străpung în sus, în suliţă de viaţă.
O clipă-n ceas bătaia în miezul ei îngheaţă.
Sub fără fund de clopot vecii de hău se cască.
Oprit pe vârful vremii în pacea nefirească
ascult cum se ascultă cu-nfiptă ascuţire
pe alăuta veche o coardă în strunire.
Ascult la nesfârşit. Tot cerul îl ascult.
Şi-n ascultarea trează, strunită aşa de mult,
prin larga răsunare Te-aud îndepărtat
pe afunzimea lumii trecând în lung oftat.

Sandu TUDOR : Vestea Vieţii

Din tot hrisovul nopţii aurii,
doar luceafărul stă hărăzit
şi din ceara zării, din Nefiresc
se-nfâlfâie avântul ceresc.
Străinul purcezător cu crinul
în veştmânt vioriu ca vinul
suie pe depărtările lumii
nădejdea vârstelor humii.
Apa pe Ghenizaret s-a clădit,
Ferestrele-n Nazaret au licărit,
ca din oglinzi de argint luminat,
chipul străinului însingurat.
Nesimţit s-a oprit solul vieţii
pe pragul curat al dimineţii.
În casa de tăcere priveghea
peste împietrirea somnului grea,
Fecioara logodită pământului,
răsucind în fus ritmul cântului.
Sufletul a tresărit ca de semn.
Un deget a sunat, parcă, în lemn.
Iară pe perdea, un stat de bărbat,
Icoană străvezie, s-a iscat.
Şi blând buna-vestirea Sfântului
a nins polenul Cuvântului,
taina din glasul lui Gabriel.
Trupul s-a înfrigurat cătinel.
Sâmburul dumnezeiescului EL
a picat în potirul închis
şi s-a-ntrupat între rugă şi vis.