Sandu TUDOR : Stihuri de psalt nou

Tu, Doamne, tată!
Ca altădată
cu glas înalt
de psalt
vreau să Te cânt,
fără cuvânt
rotund învăţat,
cu suflet curat
vreau să te cânt.
Şi, Doamne, Tu Cuvânt!
Porneşte roată de vânt
să răsune prin lume
clopot în hău
numele Tău
din cântul meu nou.
Şi Doamne, Tu Duh!
Ridică solar pe vâzduh
hulubul sfinţitului foc
cu verdeaţa minunii în cioc,
să se lumineze în sine
tot muntele de humă din mine.

Sandu TUDOR : Stih smerit

Pe râpa rugăciunii, urzită în uitare
Să-ţi afli marea schimă a gândului călit.
Şi la un schit de vis, pe drumul ocolit
Dintre dezgustul vieţii şi binecuvântare.

Cu îngerul tău frate, la Locul cel sfinţit
S-ajungi să hodineşti în blânda răsuflare.
Şi să-nţelegi în har ce-ţi dă spre dezlegare
Cu pustnicesc îndemn, acest stih smerit.

Ioana : Speranţe

Când zorile revin,
Aduc cu ele pace,
Iar negura dispare
Şi totul e senin;

Se-ncepe o nouă viaţă,
Mai bună, mai aleasă;
Vin raze de lumină
Ce luminează lin.

Sandu TUDOR : Analogia întâlnirilor

Cel ce se vede pre sine
are o bucurie mai mare decât dacă ar vedea un înger”
( Grigore Sinaitul )

Umblam pe drum, departe, departe,
pe ţara durerii înserate,
Rotundă, azurie, zarea
avea culoarea profundă
a blândeţii năvălită din vis.
Umblam cu sandala pe drumul deschis,
fără praf, fără fum, fără fund.
Slobod de mine, mă însăilam
parcă de umbră cusut
pe biza de glod a şleahului bătut.
Ca un înşirat, şăgalnic şuhav,
pasul fostului pribeag tăcut
mă purta atât de supus şi de blând,
înfăşurat în zarpola străvezie
a unui gând.
Mergeam tihnit, domol, în nehabar,
aşteptând parcă să vie,
ca la o întâlnire străină,
cineva sau ceva din ştearsa stihie,
cineva ca o molcomeală de lumină,
dar voinic ca o namilă senimă
a unui străbun;
cineva biruit bine de viaţă
dar atât de bun;
cineva cu înserare smeadă pe faţă,
suflet mai mult decât curat,
suflet de om, de domn, de bărbat.
Eu singur însă eram în singurătate,
pe drumul acela de-nserare, departe,
drum pe care nu ajungi undeva,
drum ce duce în nicăieri
şi pe care nimeni nu se întoarce şi vine,
drumul scrumit al ceasurilor de ieri.
Şi cum veneam singur, însingurat de adâncime,
iată-mă alături de mine
cu străinul pe care doream
să-l întâlnesc
şi pe a cărui umbră umblam,
dar parcă fără să-l mai rănesc,
Bună seara, prieten bun şi domnesc,
intră la lăuntru, cum se cuvine,
ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine.

Sandu TUDOR : Gând euharistic

O! Inimă străpunsă a Lumii,
grijanie-n pahar,
Simţire sfântă ruptă-n pâine
în dar cuminecar,
adu deşertăciunii noastre
gustul de peste fire,
să izbucnim din huma asta
secată de-mpietrire.

Sandu TUDOR : Tropar pentru inima zilei

Dumnezeul meu,
Miluieşte-mă!
Dă-mi numele Tău,
Fă-Te doară aflare
şi pentru sufletul meu!
Ca birut adânc de strigarea
celui de-a dreapta tâlhar,
fiinţa mea să Te soarbă
în lacrimi arzătoare de har.
şi inima mea să Te aibă
în nămiaza de dăruire
năpăditoare strălucire
Dulcele de peste fire.

Sandu TUDOR : Stih teoric

Viaţa este o răpire în Duh,
salt de trei extazuri rourat.
E vederea cea octavă îndrăznită,
către faţa nevăzută de safir,
este vin de Sânge preacurat,
dintr-al Gaalului cers Potir
şi Îmbătarea trează dăruită,
cu-nălţimi de albe Întunecimi.

Viaţa este alăută-n bucurie,
ca extazul lui Moisi cel de la Rug,
ca răpirea din Horeb a lui Ilie,
vieţuit cu pâine de heruv
Poartă spinii Învierii aurite,
de pe fruntea Mielului strălucitor,
şi e visul celor trei colibe,
neclădite încă pe Tabor.

Sandu TUDOR : Grăunţe de nisip (evlavie pustnicească)

Dă-mi, Doamne, ca să fiu numai de jar cu Tine
Şi patima zvârlită să-ngheţe lângă mine.
Cum am iubit păcatul, să Te-ndulcesc, să plâng
Şi-n aşternuturi noaptea, să Te doresc nătâng.

Tânjesc atât de Tine, cum mi-ar lipsi lumina
Şi mă ascund de mine şi nici nu vreau să-mi spun.
Mă simt cât sunt de hâd, că mi-e-nvechită vina
Şi, totuşi, îmi doresc pe suflet să Te-adun.

Am vrere juruită, simţirea să mi-o prinz,
Să-i strâng în pumn cenuşa şi să o cercetez
Şi dintr-un licuric de spuză să-i aprinz,
Cu îndrăzneală aspră al Pustnicilor crez.

Mi-e atât de tristă carnea, gândul atât mă doare!
Aş vrea să fug, dar unde? Cerul e mort în mine;
şi niciun drum nu duce la Crucea de scăpare.
Toate sunt risipite în vraijde după Tine.

Tristeţea mea adâncă, cine să te cunoască,
cu faţa ta de ceară şi lacrima învinsă!
Tu-mi tremuri din icoana ce-ncearcă să zâmbească,
sub candela plecată, spre tâmpla cea ninsă.

Ce poate fi această năvolnică simţire,
care aduce-a smirnă cu boarea ei fierbinte?
Aş vrea să spun atâtea, ceva de peste fire,
dar mi-e aripa ruptă şi nu mai am cuvinte.

Privirea Ta cu aur îmi scrie în privire
şi sub obrazul Tău, înfrânt înlăcrimez.
Şi ca un orb spre Tine mă-ntorc din risipire,
pe-oglinda dinlăuntru blândeţea să-Ţi visez.

Lacrima adevărată nu e slăbiciune,
ci izvorâri de fund, de pură Dăruită.
Ea pică-nseninată de-a inimii minune,
s-adauge la smerenii podoabă mai sporită.

Cât şarpe remuşcarea cu dinte neadormit
îmi muşcă-n măruntaie, mă-neacă-n gând smintit,
de nu mă mai încap, de nu mă mai tihnesc.
Cu ce să îl ucid, cu ce să-l potopesc?

Mi-a fost de-ajuns să-Ţi vând pe aur Faţa bună,
ca inima-ndârjită, cuprinsă de vâltori,
să-şi potolească toată pornirea ei nebună,
oprită ca furtuna, pe liniştea din flori.

De ce Slova Ta îmi pare-atât de nouă?
De ce-mi aud în ea fântâna duioşiii?
De ce din stih bătrân, ca dintr-un lan în rouă,
îmi suie atât de zvelt argintul ciocârliii?

Si din cenuşa oarbă a vieţii părăsite,
îmi pâlpâie Iubirea, ca pasărea măiastră.
Şi, poate-ntâia oară, cu spaime presimţite,
Ţi-aduc îngrijorat un sfârc de floare-albastră.

Laleaua-nchipuirii mi-am pus în pod de palmă.
Paharul ei albastru din care poţi sorbi,
înviorează-n suflet cu vioara-i valmă
ceva din amintirea prunceştii bucurii.

Te mângâi, mângâind cu genele un nor
şi cuta de pe lac, şi raiul din amurg.
Din hora de culori cu tine mă-nfăşor
şi răsfirat prin boare cu Tine-n seară curg.

Verigă de sfinţenii pluteşte peste nori,
Când harnic ne înfrângem şi darnic biruim.
Ne scufundăm şi creştem de nevăzut război.
Şi din noian de patimi, virgini ne-nnoim.

Să-ţi strângi tu trandafirul din inimă-n petale,
să treci ca o plutire cu mâinile la piept.
Nu te lăsa rănit de ochii de pe cale,
păstrează-ţi gândul cast şi gestul înţelept.