Hrană pentru suflet

Ce vrei să fii, suflete hoinar
Alege din piatra zarului clar.
Dă-o de-a dura să sune pe podea
Ursita, vrerea şi inima ta.
Ce vrei să fii: viteaz sau mişel,
calea de-a dreptul sau drumul inel,
apa revărsată fără hotar
sau cremene tare de amnar,
steaua cea mare - oglindă pe ţară
sau mică firidă sub lumina de ceară,
coardă de arc sau moliciune de lână,
fructul de foc sau hârb de ţărână?
Alege şi drumuieşte-ţi zarul din mână!

Într-o zi prin lume
Iată am pornit
Şi-o brăţară scumpă
Pe cale-am găsit.

Preţioase metale
Frumos aranjate,
Pietre colorate,
Multe nestemate.

Iubirea şi mila
Ca aurul erau,
Jertfa, dăruirea
La fel străluceau.

Aur alb - curăţia,
Apărea lămurit,
Smerenia, ascultarea
Sclipeau necontenit.

Fir argintiu, răbdarea,
Le-asorta mai mult,
Iar înţelepciunea
Le-mbina tăcând.

Blândeţea, iertarea
Mult împodobeau,
Împreună toate
Legate erau.

Brăţara aceasta
Aş vrea s-o păstrez,
Cu mine s-o port,
Să nu o-nstrăinez.

Un om de muncă, cu spatele lat,
la răspântia pământului însingurat,
ţine stângaci, ţine cu frică,
între degete aspre, prea mari,
o luminiţă de floare mică,
rumenire subţire de lampadar,
care-i luminează în gând un simţământ de dar.
Şi omul cu floarea fără de nume,
închide ochii grei, de la lume,
de la toate risipirile,
de la toate zările,
de la toate şerpuirile
şi întâmplările
Strâns în el, pe inimă sprijinit,
cu faţa stinsă şi amară,
şi-a pus către buze degetul împietrit,
într-o oprire de semn,
anume să vădească,
străvezimea unui pecetluit îndemn:
ca nimic să nu stânjenească
tăcerile dinăuntru şi din afară
Şi sub răcoarea de stemă sufletească,
acolo în pragul somnului şi al vieţii,
lângă căzutele scrumuri din năruirea de veac,
omul pe sine se ascultă,
în pacea pleoapelor închise
şi înserarea scoborâtă
a feţii.
Şi cu degetul la buze, cu floarea în mână,
aplecat cu totul pe marginea simţirii,
îşi aude răsunetul adânc al desăvârşirii.
care-l cheamă ca într-un adânc de fântână
şi-l suie lăuntric şi la fel,
sus, în cerurile împărăţiei din el,
îl suie cu răsuflarea înceată,
îl suie lin,
îl suie cu umblare
de heruvică roată.
Pe dinafară el e şui,
e stingher, străin,
pare un năuc, hai-hui,
ca o născocire de prisos dintr-o carte,
cu pletele toate zvârlite într-o parte,
dar el, în el, râvneşte depănat,
râvneşte cugetat şi cuminte,
în sine să se citească,
pe cât se poate.
Cu luare aminte
şi răspicat,
în cerul său cel mai departe,
încearcă să-şi desluşească
zodia lui mai mult decât firească
acolo unde-l aşteaptă înalt,
luceafărul inimii şi al suspinului,
înflorit pe singurătatea sfioasă,
în pâlpâire ţepoasă,
cum e încrucirea spinului,
cosită şi culeasă,
în iarba de seară,
de îngerul cel nevăzut al destinului,
sub care omul ar vrea să se călugărească.
Şi heruvica roată
bate mereu în el cu o răsturnare
largă şi înceată,
cu o covârşitoare,
dulce dezlegare
de lacrimă curată,
care-i spală toată
asprimea omenească
de pe faţa lui furată
de priveliştea duhovnicească.
Şi gândul său de închinare,
prea-blând şi prea-plin,
duce la inimă mica flaore,
în înţelesul închinat al lui Amin.

Între umbră şi soare,
a răsărit o floare.
Sângele de vis
din paharul închis
cu petale de fum
se îngână lângă drum.
Cu parfumul vinovat
a lutului curat,
legănat sfielnic,
aplecat feciorelnic.
Şi-n seninul deschis,
ca un nimb înscris,
ispita din pământ
caută un sfânt.

Tu, Doamne, tată!
Ca altădată
cu glas înalt
de psalt
vreau să Te cânt,
fără cuvânt
rotund învăţat,
cu suflet curat
vreau să te cânt.
Şi, Doamne, Tu Cuvânt!
Porneşte roată de vânt
să răsune prin lume
clopot în hău
numele Tău
din cântul meu nou.
Şi Doamne, Tu Duh!
Ridică solar pe vâzduh
hulubul sfinţitului foc
cu verdeaţa minunii în cioc,
să se lumineze în sine
tot muntele de humă din mine.

Ca o dulceaţă minunată de psalm,
dragostea luiDumnezeu ne împresoară.
Ca o cântare îmbălsămată de peste tot
bucuria vieţii ne înfăşoară.
Şi inimile noastre însetoşate
sorb din adânca înfiorare,
ca peştii în apele afundate,
muzica binecuvântării Sale.

Adevărul poate fi tâlhărit sau numai furat,
Poate fi născocit, întâlnit sau câştigat,
Poate fi încă ghicit sau poate fi dat,
Dar nu e mântuitor decât întrupat.

Pe râpa rugăciunii, urzită în uitare
Să-ţi afli marea schimă a gândului călit.
Şi la un schit de vis, pe drumul ocolit
Dintre dezgustul vieţii şi binecuvântare.

Cu îngerul tău frate, la Locul cel sfinţit
S-ajungi să hodineşti în blânda răsuflare.
Şi să-nţelegi în har ce-ţi dă spre dezlegare
Cu pustnicesc îndemn, acest stih smerit.

Când zorile revin,
Aduc cu ele pace,
Iar negura dispare
Şi totul e senin;

Se-ncepe o nouă viaţă,
Mai bună, mai aleasă;
Vin raze de lumină
Ce luminează lin.

Cel ce se vede pre sine
are o bucurie mai mare decât dacă ar vedea un înger”
( Grigore Sinaitul )

Umblam pe drum, departe, departe,
pe ţara durerii înserate,
Rotundă, azurie, zarea
avea culoarea profundă
a blândeţii năvălită din vis.
Umblam cu sandala pe drumul deschis,
fără praf, fără fum, fără fund.
Slobod de mine, mă însăilam
parcă de umbră cusut
pe biza de glod a şleahului bătut.
Ca un înşirat, şăgalnic şuhav,
pasul fostului pribeag tăcut
mă purta atât de supus şi de blând,
înfăşurat în zarpola străvezie
a unui gând.
Mergeam tihnit, domol, în nehabar,
aşteptând parcă să vie,
ca la o întâlnire străină,
cineva sau ceva din ştearsa stihie,
cineva ca o molcomeală de lumină,
dar voinic ca o namilă senimă
a unui străbun;
cineva biruit bine de viaţă
dar atât de bun;
cineva cu înserare smeadă pe faţă,
suflet mai mult decât curat,
suflet de om, de domn, de bărbat.
Eu singur însă eram în singurătate,
pe drumul acela de-nserare, departe,
drum pe care nu ajungi undeva,
drum ce duce în nicăieri
şi pe care nimeni nu se întoarce şi vine,
drumul scrumit al ceasurilor de ieri.
Şi cum veneam singur, însingurat de adâncime,
iată-mă alături de mine
cu străinul pe care doream
să-l întâlnesc
şi pe a cărui umbră umblam,
dar parcă fără să-l mai rănesc,
Bună seara, prieten bun şi domnesc,
intră la lăuntru, cum se cuvine,
ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine.