Poezii Ortodoxe

Zidit dintru-nceput cu Chip şi-Asemănare,
Sub aripă de înger prin tainică lucrare,
În pumnul cel de humă când Doamne l-ai creat,
Ai pus şi ochi să vadă, să fugă de păcat.

Să strige-n rugăciune când patima-l vrea rob,
Cerând la Tine, Doamne, credinţă cât un bob.
Şi apă din Izvorul ce picură cu Har,
Ca să-i aprinzi în suflet o flacără de jar.

Nu ochi pentru sminteală, ci un luminător,
Să cureţe de tină, să fie sfinţitor.
Prin lacrimă să-nalţe spre raiul îngeresc,
Iar pentru suflet fie, un ochi duhovnicesc.

Deși ploua și cerul era gri
Și-n fiecare zi era-norat:
Eu Te vedeam Iisuse în Lumină,
Iar Chipul Tău în raze îmbrăcat.

Și în Lumină mă scăldăm, cântând
Un cântec de iubire, pentru Tine:
De mii de ani mi se părea că-Ți cânt
Și Tu Erai de mii de ani cu mine!

Atât de-aproape, că simțeam căldura
Iubirii Tale: ca un dor etern!
În veșnicie mă plimbam prin Cer,
Iar Chipul Tău Era Lumina Vie.

Treceam pe lângă cimitir
când mă jucam, copil fiind,
iar florile de pe mormânt
nu-mi răscoleau niciun fior;

Aveam în minte veșnicia,
credeam că sunt nemuritor,
iar moartea lor, pământ uscat,
era ca o poveste veche
cu întâmplările din sat.

Az trec tăcut și trist,
cu pioșenie-mi fac cruce
și mă întreb, cu glasul slab:
câte dorințe, câte vise, câte iubiri
stau îngropate și uitate în nesătulul cimitir?

Răspunsul vine ca o boare
și îmi șoptește la ureche:
nu sunt uitați și nu sunt singuri!
de l-au iubit pe Dumnezeu,
acuma sunt în Cer cu El.

Bat Clopotele-n raza dimineții,
Lumina intră-n casă prin perdea:
Coroana Ta de spini este Iubirea
Prea mare, pentru neputința mea!

Bat clopotele și aud în suflet
Glasul mulțimii ce Te-a acuzat
Nevinovat: Tu, Creatorul Lumii
Și totuși…fiind pe cruce ne-ai iertat!

Bat clopotele: azi e sărbătoare,
E Învierea Ta de-a treia zi:
Stau în genunchi în fața Casei Tale
Și te rog: Doamne nu ne părăsi!

Mâinile mele
au mângâiat Cerul
și au Binecuvântat pe Dumnezeu!

În razele soarelui
am văzut Rănile Tale
înroșite de sânge
și am cerut iertare!

A cântat cocoșul,
iar Privirea Ta
mi-a dezvelit inimile:

Am fost
Petru
și Toma,
și Iuda! …

La fiecare colț de viață
Stăteau ca vulturii la pândă
Ispitele: să-mi schimbe drumul
Și-apoi, clipind nevinovate,
Să se adune și să râdă!

Am așezat în poarta casei
Icoana Domnului Isus:
Mi-era de-ajuns să-i mângâi Chipul,
Privirea Lui mi-era de-ajuns!

Chiar dacă, uneori, Ispita
Se strecura printre uluci,
Mă mângâia ca o nălucă,
Mă cuprindea cu brațul său
Și se mândrea că m-a sedus:

Vedeam Icoana cum se luptă,
Cum mă desprinde de nălucă
Și cum m-aduce lăcrimând,
În vatra mea!

La-nceput a fost Cuvântul,
Care totul a zidit
Cerul şi întreg pământul
Ce prin taină s-au ivit.
Din cerul plin de îngeraşi
Meniţi ca slavă să ridice
Duios atunci un drăgălaş
Cu vorbă dulce începu a zice:
“Părinte sfânt din-naltul cer
Cu dragoste eu vin la Tine
Cu voia Ta aş vrea să cer
Pe cineva să stea cu mine!”
Atunci Părintele Ceresc
Îl mângâie pe aripioare
Cu glasul Său cel Părintesc
Îi spune dacă vrea el oare,
Să aibă soarele şi luna,
Mii de stele în şirag
Dăruite totdeauna
Îngeraşului cel drag.
Ca răspuns printre suspine
Zise-n şoaptă al său glas,
Ele sunt mari pentru mine
Aş fi vrut ceva gingaş.
Şi din ochi ca o făclie,
Bob de lacrimă fierbinte
Ce obrazul îi mângâie
Coborând pe raze sfinte.
Spre pământ din-naltul cer
Taină mare să devină
Căci din lacrima de înger
Ca fărâma de lumină.
Răsări aşa deodată,
Ca o floare într-un pom
Fiinţă gingaşă se-arată
Ce avea să fie OM.
Aşa-i născut un copilaş.
Din bobul de mărgărit
Ce-a curs din ochi de îngeraş
Şi dat părinţilor în dar.
Iar îngeraşul să-l vegheze,
Să fie bun şi-ascultător
Şi sufletul să-i lumineze
Prin Duhul Sfânt cel iubitor.
Pe îngerul cel păzitor
În ruga ta să-l chemi mereu
Şi-ncepi în glasul rugător
Cu Înger, îngeraşul meu.

Sunt bob de lut, ce caută lumină
Un vis chemat cu-atâta dor
Mă uit spre cer aș vrea să vină
Un strop de rază din Izvor

Nu mai suport să stau în tină
Ci vreau să mă trezesc la viață
Da-mi Doamne, rogu-Te lumina
Și-acel fior de mă dezgheață

Să gust din picurii de soare
Ai tainei ce revarsă har
Sunt bob de lut dar care are
Un chip ce l-am primit în dar

A fi-nsetat după lumină
E dat oricărui muritor
Să caute pacea divină
Căci este doar un trecător

Crescut-am mulţi copii
Cu drag şi cu jertfire,
Acum am rămas singuri
Ne au în amintire.

Servici, calculator…
N-au timp ca să ne vadă;
Se scurge viaţa noastră lin,
Să nu le fim corvadă.

Poate va veni o zi
Când uşa ne-or deschide
Vom râde iar, ne vom zâmbi,
Vom plânge şi vom râde!

E atât de greu, să ajungi la cer
Să curgă ruga, râuri, râuri
De griji și de deșarte gânduri,
Și-ți cer atâtea Doamne, îți cer.

Mă rog de spor și sănătate,
Mă rog pentru dușmanii mei,
Să scap de ura pentru ei
Și să mă cureți de păcate.

Dar Doamne, sufletul mai cară
Poveri ce trupul nu-nțelege,
Căci trupul nu acceptă lege
Vrea să trăiască nu să moară.

Vrea frumusețe și podoabă
Pământu-i plin de daruri multe,
De care ochiul să se-ncânte
Și-ar vrea pe toate să le aibă.

Să zboare ruga către cer,
Lumina-n suflet să coboare
Iar trupului firavă floare
Să-i spui că este efemer.